M-am gândit foarte mult referitor la subiectul primului articol al blogului. Am schimbat subiecte, am scris și am rescris idei, până când mi-am dat seama că, de fapt, lucrurile sunt mai simple decât mă gândisem inițial. Voi începe, deci, cu începutul. Voi începe prin a vă spune cum am ajuns să dau viață acestui blog și cât de complexă a fost, de fapt, călătoria până aici, într-un timp relativ scurt.

3 Ianuarie 2017. O dată extrem de importantă. Ziua cea mai urâtă dar cea mai benefică pentru transformarea care avea să aibă loc. Ziua în care am terminat o relație toxică de aproape 4 ani cu omul pe care îl iubeam orbește și cu care urma să îmi întemeiez o familie. Eram logodiți deja de un an, locuiam împreună de 3 ani iar momentul despărțirii, deși eram conștientă că va veni la un moment dat, m-a lovit în plin. Credeam că mă pregătisem psihic, dar cine spune că știa că se va termina și că nu îl doare, ori nu mai iubește persoana în cauză, ori nu a iubit-o cu adevărat niciodată.

Bun. 3 ianuarie 2017. Punctul 0. Lacrimi peste lacrimi, convingeri puternice că nu voi mai iubi niciodată pe altcineva, ore întregi petrecute la telefon cu prieteni care încercau să mă scoată din starea de plâns continuu. Totul a durat aproximativ două luni, timp în care s-au consumat două împăcări eșuate (pentru că, credeți-mă, “ciorba reîncălzită nu are același gust” nu e bullshit). Treptat am început să conștientizez că toate lucrurile care se intamplasera în relația noastră mă ținuseră pe loc, iar din punct de vedere al dezvoltării personale, 4 ani am stagnat, dacă nu chiar am regresat. Ne-am cunoscut copii, personalitatea mea nu era încă definită iar comportamentul lui manipulator mi-a oprit dezvoltarea. După cele două luni de suferință cronică, pentru că asta a fost, după ce am realizat că nimic nu era bun în relație și am început să mă vindec, m-am trezit în fața oglinzii cu o persoană liberă, dar peste care au trecut 4 ani fără personalitate și fără gânduri și decizii proprii. M-am trezit dintr-odată debusolată și confuză total. Nu știam cine sunt de fapt, nu știam cine este Alexandra de 22 ani. Îmi aminteam vag cum eram la 18, când am început relația, după care, treptat, mi s-a știrbit personalitatea, fix în perioada în care ar fi trebuit să se dezvolte și să se definească. Nu mă regăseam din niciun punct de vedere. Nu mai știam ce vreau de la viață nici personal nici profesional pentru că înainte, totul se lega de deciziile și nevoile lui, eu doar adaptându-mă lor. Am început, deci, să ies, să cunosc lume, să cunosc locuri (pentru că locuiam deja de 3 ani în București, dar nu știam mai nimic din orașul ăsta).

Am lăsat la o parte persoana care ajunsesem în relație, persoana care nu se mai machia, nu își mai aranja părul, nu se mai îmbrăca și comporta feminin și nu mai avea strop de încredere în ea. Am început să îmi dau seama cine sunt, să mă comport și să arăt că atare. Atitudinea și concepțiile mi s-au schimbat radical și după aproape un an de la ruptură, mi-am recăpătat total propria-mi persoană. Mi-am dat seama că sunt o femeie independența și puternică. Că sunt capabilă de orice și că “imposibil” nu există. Am învățat să mă iubesc și să nu mai accept pe oricine să își bage picioarele murdare în viață mea. Mi-am ridicat standardele enorm de mult și mă înconjor  doar de oameni care mă forțează să evoluez. Nu mai fac compromisuri inutile și nu mă mai pun pe locul doi în favoarea altcuiva. Mi-am reamintit că viața asta e minunată și că nimic nu e întâmplător. Am realizat că despărțirea și procesul de după a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Am convingerea că nu trebuie să regretăm absolut nimic și că toate lucrurile se întâmplă cu un scop clar așa că îi sunt recunoscătoare lui că m-a făcut să trec prin tot ca să ajung să îmi dau seama ce merit cu adevărat și să învăț cea mai importantă lecție a vieții mele de până acum. Am evoluat din toate punctele de vedere și m-am recuperat pe mine în sfârșit. Eman încredere și mă bucur de tot ce mi se întâmplă în fiecare zi. Am o personalitate definită și multe convingeri pe care mi le susțin, una dintre ele fiind motivul pentru care am decis să deschid acest blog:

Îmi place să împărtășesc experiențele mele cu oamenii din jurul meu și câteodată mi se spune că povestesc prea multe unor persoane pe care nu le cunosc îndeajuns și care nu știu ce gândesc în momentele mele de maximă sinceritate. Deși sunt conștientă că oamenii sunt diferiți și că nu toți avem aceleași percepții,  nu vreau să înțeleg răutățile gratuite și oamenii care judecă experiențele de viață ale altora. Cred cu tărie că acestea trebuiesc date mai departe și că putem învăța de la oricine și vice versa. Așa că, asumându-mi orice risc, voi continua să împărtășesc cu oamenii din jurul meu lucruri personale care ii pot ajuta în dezvoltarea lor, sau dacă nu, măcar în înțelegerea perspectivei mele legată de viață în general.

Am uitat să mă prezint. Sunt Alexandra. Am 23 ani și sunt fericită.

P.S.: Deși pare că primul meu articol este despre relația pe care am avut-o, nu e nici pe departe ceea ce am vrut să punctez. Ideea principala este despre cât de benefic și frumos trăiești atunci când ajungi să te cunoști cu adevărat și să îți iubești propria persoană.