Urmarea unei facultăți a devenit deja ceva normal în parcursul nostru datorită sistemului și presiunilor sociale.

Dacă e să mă întrebați pe mine nu asta este motivul pentru care urmarea unei facultăți este imperios necesară, nu ar trebui să urmăm o facultate pentru că trebuie sau pentru că altfel nu ne incardrăm cum trebuie în societate. Eu n-am înțeles lucrurile astea atunci, la început, însă am convingerea că lucrurile se întâmplă cu scopuri clare și știu că la un moment dat mi se va răspunde la întrebarea “de ce a trebuit să se întâmple așa atunci?”, indiferent în ce situație îmi pun această întrebare.

În 2014 când am terminat liceul, visam să întru la actorie la UNATC și să  merg pe musical, dată fiind pregătirea mea anterioară în muzică. Apoi, pe parcursul perioadei de pregătire intensă de dinaintea admiterii aveam în minte ca variantă chiar și urmarea unui master de pedagogie în actorie. Universul avea însă alte planuri. Am ales ca rezervă UNMB-ul (Universitatea Națională de Muzică București), secția Dirijat Cor Academic, la sfatul directoarei de atunci a liceului unde terminasem la Ploiești. Secția avea nevoie de studenți, eu eram convinsă că o să intru la UNATC și nu m-a interesat ce presupune această secție a conservatorului așa că am dat examenul de admitere fără bătaie de cap și fără să îi dau vreo importanță cât de mică. Eram total îndrăgostită de UNATC și nu concepeam să fac altceva mai departe.

Am picat însă admiterea la actorie și am fost nevoită să încep studiile la Conservator. Aveam un sentiment de repulsie îngrozitor față de tot ce însemna facultatea inclusiv cu oamenii care aveau de-a face cu ea. Prietenul meu de atunci, cel cu care am fost logodită și alături de care am locuit începând din anul I, intrase la UNATC la coregrafie fix în ziua în care eu picasem proba a doua a admiterii mele. Așa că uram diminețile în care ieșeam din bloc, el o lua în dreapta, spre UNATC, eu în stânga, spre Conservator.

Știind, repet, că nimic nu e întâmplător, abia așteptam să vină momentul în care să îmi dau seama de ce nu am intrat unde mi-am dorit atât de tare pentru că, următorii doi ani au fost, de asemenea, încărcați cu emoția admiterii la actorie, eșuând, însă, de fiecare dată. Tot ce voiam era să plec din Conservator, să renunț și să merg unde credeam eu că aparțin. În primul an chiar reușisem să mă împrietenesc cu oameni de-acolo și să asist la cursuri așa că intram dimineață la cons, ieșeam pe la 3-4 după care fugeam la UNATC unde stăteam până seara la 8-9. Mergeam la absolut toate spectacolele și workshop-urile. La toate evenimentele cu “Uși deschise”, pregătiri organizate de facultate, tabere, tot! Cam atât de tare îmi doream să fac parte din lumea aia.

La jumătatea anului trei, însă, a intervenit despărțirea de omul cu care credeam că mă voi căsători după terminarea studiilor și a început procesul de schimbare a mentalității mele despre care am vorbit în primul articol al blogului meu. Da, devenisem comună în relație și nu aveam lucruri cu care să ies în evidență. Nici măcar părul roșu nu mă ajuta. Lucrurile astea m-ar fi ajutat în cariera de actrița, carieră ce necesită o înfățișare cât mai naturală, astfel încât să poți fi distribuită în orice rol care surprinde personaje din orice secol sau rang social.

E, după ce mi-am redescoperit personalitatea, după ce am început procesul spre mine, practic, mi-am dat seama că nu mă potriveam deloc în decorul UNATC. Eu nu puteam, nu pot să fiu așa. Nu pot să nu ies în evidență. Nu ies nemachiată nici până la magazin (“defect” moștenit de la mama și mama mamei). Nu pot să nu fiu roșcată sau să nu îmi fac unghiile în fiecare lună. Nu pot! Eu nu sunt așa. Nu aș fi putut niciodată să mă pun în anumite situații și să îmi schimb temporar percepțiile, lucru extrem de greu, de altfel, pentru că sunt un om practic, în general. Dacă nu cred într-un lucru, nu pot să mă conving să cred în el pe durata reprezentației. Clar nu aveam ce să caut acolo. Îmi place să fiu sofisticată, să întorc priviri și să inspir oameni. Nu să fiu un om ca toți oamenii pe lângă care treci pe stradă fără să îți spună nimic ieșit din comun. Asta sunt!

Și, având răspunsul la întrebarea “De ce nu am intrat la actorie?”, a venit a doua întrebare: “De ce a trebuit, totuși, să fac Conservatorul?”. Vă răspund imediat. Ăsta este, de fapt, subiectul blog-ului de față, însă prefața lungă pe care ați citit-o până acum, am considerat-o indispensabilă ca să reușesc să vă fac să înțelegeți ce urmează să vă spun.

O facultate, indiferent dacă ajunge, pe parcursul ei, să te facă să te răzgândești în profesia pe care urmează să o practici, indiferent dacă o faci “de gura părinților” sau “de gura lumii”, indiferent de orice, ne ajută enorm în dezvoltarea noastră personală. Vorbesc, în special pentru cei care pleacă din orașul natal pentru a urma o facultate, perioada asta de 3-4 ani de studii (la licență mă refer), ne face să învățăm cum e viața.

Suntem singuri într-un oraș nou, trebuie să ne descurcăm, trebuie să ne ținem curățenia, să ne calculăm banii astfel încât să ne ajungă până îi primim pe următorii, să ne rupem de confortul casei unde primeam mâncarea gata încălzită și ni se spălau și călcau hainele de a doua zi. Este, deci, o etapă intermediară spre “independizare”, o etapă care ne ajută să nu trecem direct în viața de adult ci să o luăm treptat. Avem o variantă mai ușoară a viitoarei vieți, cu ajutor financiar de la părinți și cu (poate) mâncare de acasă, însă cu o parte din responsabilitățile viitoarei vieți de om pe picioarele lui. Anii de studenție ne aduc, pe lângă multe informații noi, care credeți-mă, chiar dacă nu le simțiți, se acumulează și nu o să vă vină să credeți câte știți la final, ne aduc, deci, în fața unei mostre din ceea ce va urma. Ne ajută să învățăm să gândim singuri și să devenim responsabili.

Nu vă gândiți niciodată că faceți o facultate degeaba, pentru că voi nu veți lucra în domeniu. Luați anii ăștia ca pe o experiență ce vă va construi pe voi, oamenii adulți de mâine. Fiecare ciclu de învățământ își are rolul lui în dezvoltarea noastră personală însă facultatea este, fără dar și poate, cea în care ne descoperim pe noi într-adevăr. Eu, personal, fără anii ăștia, fără toată experiența Bucureștiului și a tot ce s-a întâmplat în ultimii patru ani, datorită alegerii de a continua studiile chiar dacă nu mă satisfăceau, mi-ar fi fost mult mai greu să îmi doresc să fiu independentă. Pentru că, dacă rămâi în confortul casei, din ce stai, din aia îți va fi mult mai greu să te desprinzi și vei considera mai comod să ai totul de-a gata, iar momentul în care, să zicem că vei găsi pe cineva și te vei căsători, fiind obligat atunci să te descurci dintr-odată singur în tot, momentul ăla te va lovi mult mai rău decât dacă ai fi trecut înainte prin perioada intermediară și atât de necesară a studenției. Așadar, nu faceți o facultate pentru a mulțumi societatea. Făceți-o pentru voi. Pentru dezvoltarea profesională și personală a voastră. Pentru că aveți nevoie de experiență!

Trebuie să investim în noi, este perioada în care ne definim personalitatea și construim atitudinea față de viață, practic, a adultului care vom deveni, iar experiența despre care am vorbit până acum este, din punctul meu de vedere, esențială.