Atunci când un copil nu vrea să îi dea jucăria lui Clarei în parc sau în alte contexte, îi explicăm Clarei faptul că e decizia lui (a copilului respectiv) și e perfect în regulă să nu vrea să împartă ceva ce îi aparține, la fel cum și ea poate face la fel cu lucrurile personale.

Astfel, Clara înțelege că nu este nimic greșit ca ceilalți să nu împartă și își poate găsi altceva cu care să se joace. Repetându-i asta de mică, nu am văzut-o niciodată furioasă pe un copil care nu vrea să îi dea jucăria lui sau care nu împarte cu ea o banană. La fel și cu spațiul personal pe care copiii, uneori, nu simt să îl împartă cu alți copii.

Mi se pare esențial să le vorbim puilor noștri despre faptul că e normal să nu vream să ne împărțim anumite lucruri într-un anumit moment, dar și că, la rândul ei, generozitatea, dacă o simțim, e la fel de normală.

Și noi, adulții, simțit să împrumutăm sau nu unei prietene o rochie, o sumă de bani sau să îi dăm de tot ceva ce i-a plăcut și ne aparține. Sau nu. Noi putem alege. Copiii de ce ar trebui să dea MEREU, fără să conteze ce simt ei să facă?

Aud atât de des “Dă-i și ei că e mică!”, “Hai, împarte, nu fii zgârcit!”, “Dă-i și ei, nu mai fii rău!”. De ce? De ce copiii nu au voie să nu vrea să dea? E atât de nedrept să nu le oferim și lor aceleași drepturi pe care noi, oamenii mari le avem și le considerăm de la sine înțelese.

Să obligăm copilul să dea de la el atunci când nu vrea etichetându-l ca fiind rău, zgârcit, neprietenos, pădureț sau cine știe ce alte apelative, nu fac decât să întărească în copilul respectiv convingerea că etichetele respective îl reprezintă și să devină rău, zgârcit, neprietenos, pădureț.

Copiii au nevoie să cunoască sentimentul de posesie și să decidă dacă dau sau nu din jucăriile/mâncarea lor altor copii.

Lăsați-i să aleagă și normalizați ceea ce, în relația adult-adult vi se pare normal.