Aici e parte din discuția noastră.

Povesteam aseară cum Clara a preluat de la copiii care au fost violenți cu ea treaba cu lovitul și deși nu o face rău, ci doar testează terenul, se cam înfige în copiii mai mici când își dorește atenţie și nu o primește, eu fiind implicată într-o conversație cu adulţii. S-a întamplat de două ori: cu Dima, bebele nașilor, acum două săptămâni la munte și aseară, cu Adela, o bebelină de 7 luni.

Problema e că îmi pare că nici nu încearcă să îmi arate că vrea atenţia mea, ci face direct comportamentul negativ. Spune că îi pare rău şi că nu e în regulă ce a făcut, dar tot o face, deși în teorie știe cum poate spune că are nevoie de atenție. Cred că e greu pentru creierașul lor să își stăpânească emoţiile momentan. E complicat de gestionat perioada.

Nu mă supăr când se întâmplă. Simt mai degrabă frustrare pentru că nu reușesc să opresc definitiv comportamentul. Deși sunt convinsă că e nevoie se răndare din partea mea. Și multă iubire. E clar ceva psihologic acolo, nu?

Clar e. Ca în orice comportament al oricărui om.

Prin loviturile astea încearcă mai multe lucruri, inclusiv să vadă dacă sunt iubiți necondiționat prin reacțiile noastre la ce fac ei sau, cum am spus în story, își doresc atenția noastră sau a altora și altfel nu știu sau nu o pot primi ( ambele împlinesc nevoia de conectare – instinctiv caută atenție de orice tip ar fi ea, chiar dacă e negativă, fiind mai bună decât deloc), testează dacă avem limite clare și dacă le pot încălca sau împinge (nevoia de control) și, bineînțeles, își pot valida faptul că pot decide pentru ei dacă dau o jucărie sau nu, dacă vor să împartă orice, inclusiv spațiul personal (nevoia de autonomie în toate).

E o etapă în formarea creierașului lor prin care cred că trec marea majoritate. Poate există excepții sau poate excepțiile sunt copii care simt obediență, nefiind crescuți în libertate de exprimare, dar nevoile lor psihologice de bază sunt aceleași și fiecare găsește, în funcție de moment, altă variantă de a-și satisface una dintre ele. Sau pe toate odată.

Și dacă lovesc pentru că au fost loviți de alți copii tot de asta se leagă. Pentru că ei îi simt poate pe acei copii mai puternici decât ei (în general cei mari îi lovesc pe cei mici) și vor și ei să se simtă puternici la rândul lor (control), sau văd că “pot alege” să se comporte astfel fără consecințe și vor și ei (autonomie) sau văd că acei copii au primit atenția lor sau a părinților imediat ce au lovit (conectare). Acum când scriu mi s-a derulat în minte un moment când eram la niște prieteni și noi, adulții, eram într-o conversație, iar cea mică a lovit-o pe Clara. Instant s-a oprit toată discuția de adulți și toată energia s-a dus spre ele. Ce învăță, oare, din asta? Iar ei ulterior testează tot.

Eu cred că, fiind o etapă, va trece, dar cel mai important este cum reacționăm noi (sau cei de față dacă noi nu suntem – educatori, bunici etc. – știu, greu) de fiecare dată când copilul are un comportament agresiv. Din reacțiile noastre ei învață ce să facă mai departe.

Depinde ce obține de câte ori o face. Practic așa se formează legăturile neuronale. Cauză-efect. Dacă altfel nu va primi atenție sau validare sau nu se va simți prin alte lucruri capabil și în control, va apela la violență. Uite, cred că perioada asta formează în mare parte comportamentele lor ca viitori adulți. Tocmai pentru că acum își formează credințele și valorile.

Iar dacă noi avem răbdare și reacționăm mereu cu iubire, dar fermi, făcându-i să înțeleagă că nu astfel obțin ce vor, ci prin comportamente pozitive, atunci cred că am câștigat. Dar trebuie să fim consecvenți și calmi. Nimic trainic nu se construiește de pe o zi pe alta. Mai cu seamă comportamentele unor pui mici.