“Bună dimineața, mami! Ai dormit bine?”

“La un moment dat o să reușești. Ai reușit! Super! Ai putut!”

“Wow, ce frumos ai pus fetița (la lego)! Ai pus foarte bine!”

“Ce frumoasă ești! Ești minunată!”

Nu sunt vorbele mele către ea, ci ale Clarei. Clara, vorbindu-mi mie, așa cum îi vorbesc eu ei. Sau “momentul când simți că ai făcut o treabă minunată ca părinte”. De ce “minunată”? Păi pentru că vocea ta devine vocea lui interioară și, în general, mai ales la copii, care spun pe șleau tot, vocea interioară se reflectă și afară, în interacțiunile cu ceilalți. Sau “ce semeni aia culegi”. Sau poate “copilul dă ce primește”. În oricare variantă n-am cum să nu îmi crească inima când aud cum simte să aprecieze și să susțină oamenii din jurul ei și pe ea însăși. Pentru că o surprindem spunându-și și singură “La un moment dat o să pot.”, “O să reușesc! Da, da! Am putut!” sau “Ce frumos am așezat asta aici!”.

Goals. Pe bune. E un obiectiv important, zic eu, de “bifat” în parenting.

Stima ei de sine e crescută, apreciază de cele mai multe ori atunci când real nu poate ÎNCĂ să facă ceva și cere ajutorul abia după ce a încercat în prealabil (are și momente în care simte să se alinte cerând s-o ajutăm chiar dacă poate, însă atunci e nevoia de conectare la mijloc și are o fățucă specifică, nu o spune din lipsă de încredere în ea – să fiți atenți la nunața asta atunci când vă observați copilul; ajută).

Nu am supraapreciat-o niciodată. Nu am ridicat-o în slăvi, nu i-am minimizat strădania doar pentru că ceva e ușor pentru noi, adulții, sau pentru alți copii. Am apreciat fiecare obiectiv și reușită specifică etapei ei de dezvoltare și nu i-am spus niciodată că îi va fi ușor sau că ceva e ușor în general când știam că nu va fi pentru ea în acel punct. De altfel, am încercat pe cât posibil, cu ajutorul lui Emilian de cele mai multe ori, să apreciez riscul unei acțiuni, să îmi dau seama când e real periculos și când nu și să îmi țin în frâu fricile proprii pentru a nu le transmite ei. Sau să o las cu tată-su în unele situații în care nu pot să mă abțin atunci când e cazul.

Încă un lucru important a fost […] abordarea lui “Nu poți!” Am evitat pe cât posibil exprimarea astea păcătoasă folosită în general atât de des. În primul rând “Nu poți ÎNCĂ” și nu “pentru că ești mică”, ci pentru că “e nevoie să dezvolți anumite abilități pentru asta” sau “creierul/corpul tău este în proces de dezvoltare și la un moment dat o să poți”. Exact ce-și zice ea acum. Știți? Nu e vorba de vârstă niciodată. Copiii se dezvoltă diferit, iar aceeași vârstă poate aduce pentru unii vorbitul și pentru alții o motricitate atât de bună încât se cațără pe panouri de escaladă la un an și jumătate.

“Nu poți că ești mică!” mi se pare o expresie extrem de toxică. La fel ca, mai târziu, “Nu poți că ești femeie!” sau altele de același fel. La un moment dat, nu știu de unde (doar bănuiesc), Clara a preluat treaba asta și a avut o perioadă de câteva zile în care repeta la orice “Eu nu pot că sunt mică!”. Mi s-a ridicat părul în cap când am auzit-o. O limitase instant. E foarte ușor să transmiți o convingere limitativă și să faci creierul să o creadă. Mult mai ușor merge pe negativ decât invers (neuroștiințific dovedit) și e greu să corectezi apoi. Ăsta este unul dintre motivele pentru care am ales să nu implicăm pe nimeni în creșterea Clarei în primii ani, de altfel cei mai importanți. Și Doamne, cât încerc să nu mă gândesc că atunci când va intra în colectivitate va da de oameni care o vor limita cu multe. Încerc să cred și îmi doresc ca baza solidă pusă de noi va face diferența. Revenind la “Ești mică și nu poți!”, cumva, într-o interacțiune i s-a spus asta și poate nu doar o dată. Boom! Scade stima de sine a copilului și dorința de a mai încerca măcar. Spunea “Sunt mică și nu pot!” cu dezamăgire față de ea însăși și cu o resemnare care mă durea. Mai are momente rare când spune asta, dar completează cu “la un moment dat o să pot”, iar eu și tatăl suntem acolo să dezmințim credința de moment.

Nu îmi place deloc ideea de a face copilul să își dorească să crească mai repede, iar acest “Nu poți că ești mic!” fix asta face. Plus că poate transmite exact raportarea aceea la copil cum că este inferior, incapabil și tu, adultul, mare și mult mai tare decât el. Atotștiutor și atotputernic, dacă tot. Pentru că altfel îți mângâi ego-ul într-o luptă de putere inegală, nu?

Știu că mulți părinți nu o gândesc astfel și poate nu simt să aibă grijă chiar la orice cuvânt și exprimare, la orice gest și ton, la orice reacție, însă eu am fost mereu pusă pe o poziție de inferioritate în raport cu adulții din viața mea care considerau că tot ce fac eu e prost și ce fac ei e bine pentru că sunt doar un copil, că atunci când eu voi fi mai mare ca ei (adică niciodată), abia atunci vor avea ei ce învăța de la mine sau că atunci când voi fi la casa mea voi avea măcar dreptul să “comentez”. Probabil multora vi s-au spus astfel de lucruri. Nu vreau ca puiul meu să simtă toate astea. Iar grija la detalii în felul în care ne exprimăm (și modul în care ne poziționăm față de copiii noștri) cred că face o diferență semnificativă. Lucru care se vede în felul în care ei își vorbesc lor prin cuvintele noastre, din emoția noastră, din iubirea noastră care li se oglindește în suflet și naște iubirea lor de sine.

Asta cred.