Multe persoane nu se duc în terapie din frică. Frica de ce vor descoperi, frica de a reintra în durere, în traumă, prin deschiderea sertarului în care au ascuns-o acolo, adânc, conștient sau nu, frica de a li se confirma ceea ce bănuiesc despre ei, despre relațiile lor, despre oameni specifici, frica de a pierde persoane ulterior vindecării lor, frica de drumul spre a trăi liber, vindecat, în echilibru.

Să începi procesul terapeutic poate fi un act de disperare într-o situație care îl cere sau un act de curaj. Mult curaj. E nevoie să știm că va durea, dar este, de asemenea, nevoie să înțelegem că îmbrățișarea durerii este singura cale spre integrarea evenimentelor care ne-au provocat emoții neplăcute – ca să fiu blândă – puternice.

Doliu este absolut necesar după orice pierdere în viața unui om. Fie că vorbim de pierderea unui job, a unei prietenii, a unei părți vechi din tine – perioadele de doliu sunt necesare și obligatorii. Durerea trebuie trăită, emoțiile trebuie lăsate să vină pentru a trece, pentru a le integra. Ignorarea sau minimizarea lor nu face decât să prelungească agonia și să creeze somatizări. Expresia morții “de inimă albastră” nu este nici pe departe ruptă de realitate. Fuga de tristețe, de furie, de emoții grele și îngroparea lor, conștient sau nu, în colțuri în care ne propunem să nu mai ajungem vreodată sapă treptat în psihicul nostru. Ne trezim în fața unor afecțiuni sau boli pe care nu ni le explicăm și pentru care dăm vina pe vârstă sau soartă. Ne surprindem pe noi înșine cu reacții care nu înțelegem de unde vin, emoții, frici și convingeri limitative peste care nu putem trece și cărora nu le identificăm sursa. Ne ferim de cuvântul “traumă” și ne este teamă să ne asociem parcursul vieții noastre cu el, deși toți îl avem în sânge. Chit că vorbim de traumele transgeneraționale sau de cele căpătate în viața noastră de când am preluat în pântecul mamei energiile ei și până în anii în care descoperim că nu ne-am descoperit pe noi, de fapt, niciodată.

Terapia nu scoate și vindecă doar traume, nu doar identifică și sparge blocaje mentale, nu deblochează doar emoții stocate în corp care trag după ele tot ce nu vrem să facă parte din noi, dar ne și reconectează cu sinele nostru real pe care, cei mai mulți dintre noi (din nou, ca să fiu blândă și să nu spun “toți”) nu prea (iar sunt drăguță) am avut posibilitatea să îl cunoaștem.

Nu știm dacă ce facem sau ce ne dorim să facem nu este, de fapt, dorința mamei, a soțului sau presiunea societății care ne dictează pașii. Ne e greu să diferențiem ce ne place cu adevărat de ce se cade să ne placă într-o situație sau alta. Ne este greu să liniștim vocile critice din minte care, de altfel, nu ne aparțin. Vă recunoașteți părinții, bunicii, profesorii, soții, în expresiile pe care vi le spuneți atunci când nu sunteți blânde cu voi? Să știți că în iubirea de sine nu există agresiune de niciun fel, nici măcar în capul nostru unde credem că avem control total.

Se întâmplă ca acele voci critice, dure, reci, să iasă dinăuntru afară, spre copii, spre oamenii cei mai dragi, în situațiile în care e nevoie de cea mai multă iubire și empatie (chiar dacă poate “nu pare că ar fi nevoie de empatie la prima vedere atunci când copilul țipă și te lovește” ai gândi poate, nu?). Iar asta este cu atât mai trist cu cât rănim persoanele care ne iubesc cel mai mult. Și nu doar pe moment, ci constant, prin comportamente și reacții din același spectru creăm, la rândul nostru, traume. Dacă până la descoperirea iubirii de sine nu găsim intrinsec drive-ul pentru începerea călătoriei spre vindecare, iubirea pentru copiii noștri și dorința de a nu le aduce durere din durerea noastră ar putea fi un declanșator suficient de puternic care să ne facă să acționăm. Așa am început eu terapia în timpul sarcinii, după mult timp în care doar mi-am dorit să o fac.

Orice comportament, orice vorbă, obicei, hobby, orice alegere, orice tip de interacțiune, orice emoție pe care o înțelegem sau nu, care ne place sau nu, pe care o imbrățisăm sau nu, are în spate explicații psihologice. În interiorul fiecăruia sunt răni, traume, durere neconștientizată sau minimizată, netrăită întru totul, neintegrată, de cele mai multe ori. Multe comportamente negative, inclusiv cele pe care părinții le demonstrează în relație cu puii lor, vin din frici și durere cauzate de nedreptate, abandon, umilință, neglijență, abuz fizic, psihic, emoțional, respingere, și multe altele pe care le adunăm de când ne naștem printr-o fărâmă de lumină în pântecul mamelor noastre.

Terapia nu este doar cea vorbită, în cabinetul unui psiho-terapeut, iar practicile terapeutice nu sunt doar cele experimentate în același cabinet ci pot îmbrăca extrem de multe forme, potrivite sau nu, în funcție de mulți factori implicați (personalitatea ta, toleranța, timpul investit, aportul financiar de care dispui etc.). Constelațiile familiale, terapia craniosacrală, retreat-urile, chiar și coaching-ul, de la un nivel încolo, cărțile – dacă vrei să începi ușor, rugăciunea sau meditația poate, toate sunt parte din spectrul larg al vindecării, redescoperirii de sine, creșterii personale și spirituale, atingerii unor noi praguri ale dezvoltării umane. Dar indiferent ce alegi, deschiderea este un element cheie. Curiozitatea ar fi un altul, pentru că din perspectiva curiozității putem controla angoase (inclusiv la naștere, mămici și viitoare mămici – foarte fain să o folosiți în acest context). Și dorința continuă de a-ți depăși condiția cu asumarea pierderilor aferente: de oameni, de obiceiuri vechi, de însuți cel ce te considerai a fi tu. Dar merită. Cu vârf și-ndesat. Și-odată ce guști din ce-ți poate oferi, e greu să te oprești vreodată. Și nici nu trebuie. Bine, nimic nu trebuie. Dar aici e o altă discuție.