M-am surprins de multe ori spunându-i Clarei “Nu.” atunci când voia să facă ceva ce ar fi putut atrage o judecată asupra mea din partea celorlalți. Sau pur și simplu pentru că așa mi-a venit să spun.

De multe ori spunem “Nu.” din… Nu știu din ce. Voia să spun “din instinct”, dar e mai mult de-atât. Este despre felul în care nouă ni s-a spus, ca și copii, “Nu.” de prea multe ori fără să înțelegem de ce. Spunem, la rândul nostru, copiilor noștri “Nu.”, fără să avem un argument concret în spate. Și ne e nu-știu-cum, apoi, să îl retragem.

De fiecare dată când m-am surprins spunând “Nu.” automat, m-am mai gândit o dată, până am început să nu mai refuz atât de des ceea ce își dorește Clara prin viziunea ei de copil.

Cea mai recentă situație a fost în leagăn, când a vrut să se descalțe și eu i-am spus acel “Nu.”, însoțit de “Afară toți stăm încălțați.”. Apoi a intervenit Emilian cu întrebarea: de ce să nu se descalțe? Ce consecințe negative are descălțatul în leagăn? Nu pe jos, unde există riscul să se taie sau să se înțepe în ceva. În leagăn. Unde picioarele sunt în aer. Corect? Corect. Am revenit asupra “Nu.”-ului și Clara s-a descălțat.

Nu deranja pe nimeni dacă se descălța, nu se expunea niciunui pericol, nu nimic. Dar eu am spus “Nu.” din autoritatea de părinte care știe că afară trebuie musai să stai încălțat. Zic că e sănătos să ne facem un obicei din a ne opri puțin înainte de a spune “Nu.” pentru a analiza real situația, oricare ar fi ea.

Observ mulți părinți care fac aceeași greșeală și, de multe ori, chiar dacă ne dăm seama că nu e chiar relevant ce am spus, nu ne arătăm gândurile copiilor, păstrând aparența poziției noastre autoritare prin fermitate în ceea ce spunem. Da. Dar oare e mereu valabilă abordarea asta? Am stabilit, împreună cu Emilian, să îi arătăm Clarei că este în regulă să acceptăm că ne-am pripit și că ne putem răzgândi, astfel încât și ea, la rândul ei, să își permită să reevalueze o situație la un moment dat și să își schimbe decizia inițială. Să fim vulnerabili este mai prețios decât să ne punem armuri de adulți atotștiutori și mâini de fier în relația cu copiii noștri. În asta cred că constă, real, puterea. În capacitatea de a te arăta cu toată paleta ta de sentimente și trăiri, greșeli și pripiri.

Clara sare în bălțile cu apă de ploaie, iese în ploaie, se murdărește de noroi, se descalță în leagăn, își udă părul în piscină, se distrează aruncând toată apa din sticlă pe asfaltul încins (asumându-și faptul că mai apoi nu va mai avea apă), iese în parc cu stickere lipite pe haine și cu șosete roz în mâini pe post de mănuși la 30°C. Nu știu și nici nu mă interesează dacă există priviri acuzatoare în jur. Nu le-am simțit niciodată. Poate și pentru că mă concentrez pe vibrațiile înalte ale oamenilor și îi văd în general pe cei care se uită cu drag, zâmbind, la noi. Și încerc să trimit și în subconștient mesajul acesta, să mi-l obișnuiesc să nu-mi mai trimită instincul de a-i păsa. Totodată, nu e nimic ce nu poate fi spălat sau curățat, nici măcar sandalele barefoot de piele scufundate în bălți, vă zic eu. Și, până la urmă, șosetele albe din picioare pot ajunge la gunoi dacă s-au pătat chiar așa de rău încât să nu mai poată fi purtabile. Iar maieul și pantalonașii merg în parc și cu pete pe ei.

Cine suntem noi să abuzăm, în detrimentul experiențelor copilului, de zeci de “Nu.”-uri, doar pentru că putem sau nu avem curajul să recunoaștem că ne-am grăbit în a stabili ce se face și ce nu? Nu în a interzice stă ipostaza de părinte. Iar recunoașterea faptului că am spus ceva pripit și normalizarea celui de a putea regândi o situație și a ne recalcula, cred că sunt lucruri la care e musai să lucrăm cu noi chiar în fața copilului.