Pentru Clara a început, de ceva timp, perioada “Nu vreau!”. Nu e la început. Și pentru că alegem să îi respectăm deciziile Clarei în marea majoritate a cazurilor, e nevoie de tehnici pentru a combate refuzurile care vin din dorința de autonomie a copilului. Are nevoie să simtă că el decide pentru el (de câte ori se poate). Ce e de făcut, deci?

Sunt trei variante:

1. În cazul în care e ok să refuze (ex.: “Vrei o gură de banană?” atunci când poate am desfăcut noi una și nu e ora mesei), alegerea îi aparține în totalitate.

2. Dacă este o situație în care vrem ca ea să facă un lucru, să se îmbrace pentru mers afară, să vină la masă, să ia un sirop de tuse, să se spele pe dinți, să se îmbrace în pijamale, să strângă jucăriile, să plece din parc etc., atunci aplicăm planificarea în avans (am făcut un Reel despre asta din seria “Top trei tehnici de parenting pe care le folosim”) sau/și variantele în limită. Exemplu concret: “Într-un minut vei veni să te speli pe dinți.” (+/- “Nu vreau!”); “Te spăl eu sau te speli tu?/Îți pregătesc pasta de dinți cu căpșuni sau pe cea cu pepene?/Te speli în brațe la oglindă sau jos?” etc. Bineînțeles că pot surveni refuzuri în continuare, dar, de multe ori, lucrurile se liniștesc pentru că copilul simte că alege el. Următorul pas este să îi povestim (de cele mai multe ori nu pentru prima dată și e perfect ok) de ce e necesar să se îmbrace pentru mers afară, să vină la masă, să ia un sirop de tuse, să se spele pe dinți, să se îmbrace în pijamale, să strângă jucăriile, să plece din parc. Dacă am posibilitatea iau o carte din biblioteca ei în care se vorbește despre asta sau mă leg cumva de ceva dintr-o carte și îi explic. Dacă tot nu și nu, vine varianta trei.

3. Refuzul categoric și neînduplecabil. Am și aici două variante. Spre exemplu, dacă nu vrea să se îmbrace să iasă afară, o pun să aleagă dacă mai vrea să mergem în parc sau nu. Dacă spune că da, atunci îi spun că pentru a merge în parc e necesar să se îmbrace. Și vine. Eventual mai negociază un minut sau cere să o îmbrace celalalt dintre noi (tot pentru a simți că deține controlul – avem regulă de negociat o singură dată per situație, vă povestesc și despre asta altă dată). Dacă alege să nu mai mergem în parc pentru că nu vrea să se îmbrace, ok. E alegerea ei. Un alt exemplu ar fi cu luatul suplimentelor de dimineață. Dacă alege să nu le ia după toate tehnicile folosite anterior, va mânca, va bea apă, va lua sânuț după ce ia suplimentele (Omega, vit.C și vit.D îi dăm, app.). Totul spus cu super multă blândețe. Când vrea să mănânce folosim (da, și aici e tot o tehnică), tehnica “Da, după ce…”: “Sigur, mami. Mănânci omletă după ce iei peșticul.” – peștic spunem noi suplimentelor ei, fiind și Omega acolo. În situații precum desfundatul nasului cu batista bebelușului nu funcționează nicio tehnică pentru că acolo intervine frica și folosim și noi “obligarea”. Dar tot cu iubire o țin de mâini și de cap când ea se zbate și Emilian îi trage mucii. Mi se rupe sufletul în două. O pup și îi spun că o iubim, o mângâi și îi explic că nu există spațiu de refuz în acele situații când e vorba de sănătate. Nu-mi plac deloc momentele alea. Cui îi plac?

Altfel ne descurcăm momentan. Cursurile Uraniei combinate cu echilibrul nostru chiar funcționează. Pentru că e imposibil să funcționeze o tehnică dacă părinții nu le aplică din liniște interioară. Fix ce vorbeam ieri pe stories. Dacă noi ne luptăm cu demonii noștri, izbucnim, țipăm, smucim copilul sau lovim, dacă ne plimbăm între parenting autoritar și parenting permisiv, ba dorind să obținem obediență (chiar și inconștient) ba vrând să scăpăm mai repede de situație cedând, dacă nu suntem fermi până la capăt din îndoielile noastre interioare, din lipsă de structură sau stăpânire de sine (pentru că nu e ușor să rămâi ferm pe poziții, dar cald totodată), dacă noi cu noi și în relațiile noastre nu suntem echilibrați și nu ne iubim suficient, nu putem, oricât ne-am dori, să aplicăm orice tehnică am vrea cu succes, fără să creăm furtuni în interior, crescând frustrări care tot în relația cu copilul vor ieși la un moment dat. Noi nevindecați suntem tot copii și ajungem să ne certăm cu copiii noștri de la același nivel cu ei. Un adult și un copil (valabil și pentru doi adulți) care se ceartă, nu sunt decât doi copii care se ceartă, în fapt. Doi copii care în acel moment nu se simt iubiți, înțeleși, ascultați, investiți cu încredere sau respect.

Paranteză: am vrut să fiu blândă cu “nu ne iubim suficient”. Cred că iubirea reală e necondiționată și, astfel, nu are grade (iubesc mai mult sau mai puțin, suficient sau nu).

Parentingul pornește din lucrul cu interiorul nostru și cred real că începe cu mult înainte să devenim părinți.