Una dintre lecțiile cursului pentru adaptarea la grădiniță pe care l-am luat înainte ca Clara să înceapă (Aventura grădiniței, curs al Uraniei), se punea întrebarea “Când ar fi bine să începem pregătirea pentru grădiniță?” Răspunsul era: “De când se nasc.”.

Mi s-a părut atât de faină perspectiva asta! Fiecare cărămidă pusă în evoluția copilului va ajuta la integrarea lui mai ușor la grădiniță, implicit în societate, în relații și situații de orice tip. Toate se leagă:

  • stilul de atașament care se formează din primele luni atunci când copilul plânge, iar principala figură de atașament vine, pare că nu vine, că nu aude sau nu vine deloc;
  • crearea încrederii în oameni sau lipsei acesteia prin diverse minciunele “nevinovate” spuse de părinți (ex.: “Îți dau x lucru când ajungem acasă” – după care se fac că uită);
  • respectul care se construiește prin limite aplicate cu fermitate, dar mereu cu iubire și prin respectul reciproc oferit copilului, intimități lui, spațiului său personal, dorințelor sale în contrast cu obediența și percepția cum că lumea e un loc periculos în care nu poți avea încredere, percepție pe care pedeapsa și recompensa sau stilul de parenting autoritar (sau permisiv la celalalt capăt de spectru) îl au.

Iar de restul, orice poate fi un plus: oferirea încrederii și oportunitații de învățare a spălatul pe dinți independent, mersul la toaletă la fel, mâncatul, îmbrăcatul cu cât mai puțin ajutor, capacitatea de a comunica ce simte, ce își dorește, ce îl deranjează pe copil, ca ființă vie integrată în viață exact ca noi toți, dorința de a descoperi și de a învăța prin motorul motivației intrinseci care se cimentează acasă etc.

Iar legat strict de competențe, cu cât sunt “predate” copilului pas cu pas, din timp, cu răbdare, adaptate capacității lui din momentul respectiv, cu atât se va descurca mai bine la grădiniță. Timpul petrecut afară va fi mai lung dacă sunt ajutați să se încalțe 3 copii din 10 de către educatoare, prânzul va fi luat mai cu spor, somnul de după-amiază va demara mai repede cu cât educatoarea se va împărți în cât mai puține colțuri pentru a schimba copiii în pijamale și așa mai departe. Și nici măcar nu este vorba doar despre asta. Cel mai câștigat va fi copilul tău. Oh, dar și tu. Cu cât un copil este mai autonom cu atât va avea mai multă încredere în el. Și tu, părinte, mai mult timp și un sentiment foarte fain de liniște și recunoștință.

Pentru că, paradoxal, celor pe care îi iubim cel mai mult din lume, celor care au stat în pântecul nostru și mai apoi lipiți de pieptul nostru, celor cărora le-am fost tot în dependența lor uriașă de noi din primele luni de viață, lor ne dorim să le insuflăm responsabilitate de sine, sentimente de autonomie, capacitatea, practic, de a-și deschide cât mai larg aripile și de a zbura. Ăsta este rolul părintelui în viața puiului, din orice specie ar fi el. Să îl ajute să se desprindă, să se descurce singur, să rupă cordonul ombilical și să îi dea șansa uriașă de a deveni un viitor adult responsabil, stabil emoțional, puternic din toate punctele de vedere, autonom. Și totul pornește încă de la început de tot.