Sunt sigură că multe persoane simt ceea ce simt și eu și poate, de multe ori ne intersectăm crezând unii despre alții că suntem aroganți când, în fapt, fiecăruia în parte îi este frică.

Dacă nu este un subiect puternic ancorat în valorile mele care îmi insuflețește discursul mi-e foarte greu să întrețin discuții. Mi-e teamă că pe cel din fața mea nu îl interesează real ce am de spus, ci stă în discuție din complezență astfel încât mă blochez și dau răspunsuri scurte nefăcând, în consecință, decât să par eu, în final, neinteresată de cel din fața mea deși nu este așa. În felul acesta apare sindromul impostorului pentru că mă gândesc că cel cu care vorbesc va crede că nu sunt la fel ca în online și mă blochez și mai tare. Mă învârt astfel într-un cerc vicios în care nu comunic și dau impresia că sunt inabordabilă când eu, de fapt, tânjesc după apartenența unui grup și după ideea de a fi implicată în discuții. Ta-daaam!

De multe ori am judecat persoanele care erau deja parte dintr-un grup pentru faptul că nu reușeam să intru acolo. Ce vorbesc la trecut? Încă o fac. Am impresia că mă lovesc de ziduri și ceilalți nu vor să mă salute, se fac că nu mă știu sau nu vor să vorbească cu mine. Nu zic că e imposibil să am dreptate în unele cazuri (lumea din online e rea uneori), dar este foarte probabil ca ei să aibă aceeași părere despre mine și să nu ne putem conecta pentru că în grupul lor e căldurică și cunoscut, iar empatia vizavi de cineva ce nu cunoaște pe nimeni este spre 0. Iar mie, pe de altă parte, îmi e frică să mă duc spre ei. De multe ori poate se deschide o conversație forțată care durează maxim două minute (timp în care oricum mă simt stânjenită) după care mă simt din nou izolată. Mi s-a întâmplat să facă oameni cunoștință cu mine de mai multe ori, făcându-se că nu mă știu, deși ne știam de la un eveniment anterior sau din online.

Am încercat de multe ori să mă “arunc” între persoane noi. M-am simțit aproape de fiecare dată invizibilă, în plus, incapabilă să mă adaptez la subiectele de discuție.

Toate experiențele sociale în care am fost respinsă, plus felul în care am fost mulți dintre noi crescuți (“Nu mai vorbi că ne faci de râs!” “Taci din gură că spui numai prostii!” , “Nu ești în stare să vorbești!”, “Când mergem undeva trebuie să mă gândesc eu ce porcării urmează să spui și să ți le spun de-acasă ca să nu te trezești tu vorbind ca de fiecare dată” etc.), toate astea combinate m-au adus în punctul ăsta în care îmi este frică de oameni noi. Dacă ei vin spre mine cu deschidere, am toată deschiderea din lume. Dacă nu, mi se întărește anxietatea socială cu fiecare contact pe care îl iau cu oameni noi. Și îi judec și mă judecă la rândul lor. Și îmi pasă și mă doare. Aici este cea mai mare problemă.

Îmi doresc să trecem peste barierele astea și să comunicăm în afara ecranelor. Îmi doresc să nu îmi mai fie frică să abordez persoane cu care discut în online atunci când le văd. Îmi doresc să nu mai am impresia că lumea nu își amintește de mine. Îmi doresc să vorbim. Să ne conectăm. Să creăm legături. Îmi doresc să comunicăm și să nu mai fugim unii de alții. Îmi doresc să ne cunoaștem și să fim capabili să purtăm conversații nu doar cu cei de care ne leagă prietenii sau amiciții. Mi-ar plăcea să putem vorbi toți între noi, cu deschidere și empatie. Și mi-aș mai dori să ne vindecăm de răutate (aparentă sau nu), frică, vină și rușine. Toți.