Fiecare copil are o nevoie psihologică de bază mai pregnantă. Toți le au pe toate, toți au nevoie să le fie satisfăcute toate, una este, însă, mai pregnantă. Lucru care se poate schimba în timp, ca preferințele alimentare. 🤭

Revenind, unii o au pe cea de conectare (nevoia de a fi iubit și acceptat), unii pe cea de competență (au nevoie să simtă că pot face lucruri și sunt capabili) și alții pe cea de autonomie (nevoia de a face alegeri și de a explora lumea pe cont propriu).

La Clara cred că ierarhia este:

1. Competență;

2. Autonomie (control);

3. Conectare.

Mereu am mers în direcția “nu poți ÎNCĂ”, iar ei i-a plăcut mereu să încerce, să reușească la un moment dat, să se simtă capabilă. Am lăsat-o să facă lucrurile în ritmul ei – n-am grăbit-o, în felul ei – chiar dacă au fost pantaloni puși cu fața în spate la început. Nu știu dacă noi i-am insuflat asta sau este despre ea, dar a încercat mereu, cu fiecare experiență, să îmbunătățească. Felul în care am ghidat-o noi prin proces i-a crescut inclusiv reziliența la frustrare și i-a creat ca și linie principală motivația internă, astfel încât face lucrurile din acest cadru, nu pentru că trebuie, nu din frică, nu din dorința de a câștiga o competiție, nu din nevoia de a demonstra sau a obține ceva.

În cursul pe care l-am făcut pentru adaptarea la grădiniță, Urania spune cât de important este ca copiii să aibă cât mai multe lucruri pe care să știe să le facă singur de dinainte: să se spele pe dinți, să mănânce, să se încalțe/descalțe etc. Bineînțeles, în conformitate cu vârsta și cu ritmul lui, însă ajută mult ca noi, de când se naște, să le hrănim nevoia de competență prin care ei să învețe și să acumuleze, să acumuleze, să acumuleze.

De multe ori îi subestimăm considerând că sunt prea mici, că nu pot, că nu are rost măcar să ne gândim să le lăsăm lingurița lor la 7-8 luni de exemplu. Adevărul este că de multe ori este vorba de comoditatea noastră și de lipsa de răbdare. Da, va dura mai mult să se încalțe, da, poate va trebui să curățăm după ce îi lăsăm să ducă singuri farfuria pe masă, da, poate va trebui să dregem cumva aluatul în care au pus prea multă făină și să dăm la gunoi tot ce-au pus pe lângă. Dar pe termen lung toate aceste alegeri conștiente ale noastre vor conta.

Cu fiecare “da” spus, cu fiecare oportunitate pe care le-o oferim să învețe, să greșească, să repare, să reușească, cu fiecare moment în care le oferim încredere și în care le creăm mediul optim de a experienta, reușim să punem cărămizi solide, să plantăm semințe sănătoase în ceea ce va fi viitorul adult.

Metodologia Montessori este fix despre competență și despre independență, lucru care ne-a făcut mai ușoară alegerea grădiniței. Cred că e foarte important să ne observăm copilul și să-i alegem un mediu în care poate să existe creștere conform structurii lui interne. Și mai cred că e foarte important să existe o continuitate între ce face copilul acolo și ce face acasă. Din toate punctele de vedere, inclusiv în zonele de limitări, conectare, alimentație și orice am mai putea adăuga aici. E foarte greu să găsești ceva 100% aliniat valorilor fiecărei familii, însă dacă acestea sunt pe-acolo, prin comunicare directă, constantă și transparentă cu educatoarele și conducerea grădiniței chiar cred că lucrurile pot merge nu bine, ci excelent. Doar să nu vă fie teamă, ca o mică paranteză, că veți fi catalogați drept “acei părinți care comentează/întreabă/propun”. Dacă vorbim despre valori, nu despre ambiții, iar cei care conduc grădinița sunt deschiși și își doresc ce este mai bun pentru toți copiii, vă vor asculta cu interes și vor lua în calcul orice propunere de schimbare a unor tipare pe care le aveau anterior. Până la urmă ne dorim să fim înconjurați de oameni axați pe dezvoltare. Atât noi cât și copiii noștri care petrec acolo atât de multe ore pe zi. Iar interesul e comun (repet, când vorbim de valori, nu de ambiții).