Unii copii sunt fascinați de ecrane, el de sora lui care îi face spectacol în fiecare zi.

Semnat, o mamă perfectă.

 

Întâi să vedeți video-ul din Instagram să înțelegeți exact contextul.

 

Da, da, ăsta e un text manifest de pe partea cealaltă a baricadei.

De când am filmat momentul ăsta singurul lucru care mi-a venit în minte a fost textul din video. Apoi m-am gândit că voi fi judecată și catalogată drept o “mamă perfectă” și am zis că poate ar fi mai bine să scriu altceva. I-am împărtășit lui Emilian acest gând și mi-a spus sincer că nu ar trebui să mă intereseze și că dacă sunt (cum am mai fost) criticată pentru că nu ofer copiilor ecrane nu e nimic greșit la mine, ci la cei care critică.

Bun. Am dat creierului temă de gândire și a venit cu conștientizări peste zi pe care le scriu aici. Îmi place să-mi fac gândirea vizibilă scriind.

Mi-am amintit și mi-am reconfirmat faptul că, ne deranjează, ne afectează, ne enervează pe de-a-ntregul pe noi oamenii (fie că vorbim de cei care dau hate sau de cei care îl primesc) orice ne atinge din ceea ce se transmite către noi este ceva ce, de fapt:

• adânc undeva știm că nu e în regulă cu noi sau cu alegerile noastre care sunt aduse în lumină și practic suntem de acord cu cel care le exprimă, dar nu la nivel conștient neapărat;

• este ceva ce râcâie o rană veche nevindecată cum e cea de nedreptate în cazul meu, cea care mă activează instant.

Dacă suntem complet centrați, aliniați în comportament și alegeri cu valorile noastre reale nu ar exista triggere și nu am mai reacționa. Triggerele doar apasă butoane pe care noi le avem deja colorate cu roșu în interior.

De-asta nu “ne enervează” nimeni, ci noi “ne enervăm” în diferite contexte. Ne ating vorbele care rezonează cu rănile noastre. Dacă n-ar vibra cu nimic nu ne-ar atinge.

De-asta nu ne enervăm toți din aceleași motive, pentru că nu avem toți aceleași principii, aceleași răni, aceleași povești. Aceeași vorbă transmisă pe același ton care pe mine poate m-ar scoate din sărite, pe altcineva ar putea să nu afecteze deloc. Și invers. Reacțiile vin din ce avem în interior, activate doar de exterior. Ce spune celălalt vorbește despre el, dar cum reverberează, cum impactează cuvintele lui ego-ul tău este despre tine.

Nu ți s-a întâmplat ca atunci când erai mic să te trigger-uiască enorm un anumit comportament, iar acum, adult fiind, să nu te mai afecteze același comportament? Asta pentru că ai integrat, ai rescris, ai vindecat.

Se poate și ca, dimpotrivă, să ai în continuare același trigger și să ți se tot întâmple situații și relații care să repete tiparul și care să te activeze la fel, cu aceleași senzații de fiecare dată. Acolo e de lucru, de integrat, de rescris, de vindecat.

Mi-am dat seama că, revenind la subiect, persoanele care mă jignesc atunci când amintesc de faptul că nu ne uităm la tv sau că nu dau pe mână telefonul cu desene sau jocuri copilului meu cel mare (bineînțeles că nici celui mic), cei care mă numesc persiflant “părinte perfect” au, în interior, convingerea că ce fac ei, opus de ce fac eu, e de fapt greșit. Ei știu că ecranul nu e ok, dar nu au posibilitatea, puterea, motivația să schimbe asta, iar creierul refuză informația ca să îi protejeze și găsește scuze și justificări. Să nu își asume ei, întru totul, responsabilitatea. Inconștient, repet.

Și e normal să fie așa. Nu e ușor, nu e la îndemână, nu e comod să sapi în tine și să schimbi. E greu și doare în multe situații. Pentru că nu este doar despre un ecran. Este despre ce aduce el la pachet: timp pentru tine, timp de curățenie/gătit/lucrat, un ajutor care vine prin ecran, dar care cu siguranță ți-ai dori să vină din exterior. De la partener, de la familie, de la prieteni, din tine însăți, ajutor financiar, fizic, emoțional, de orice tip. Și de aici abia începem să întrezărim ce se află sub apa celor care râd de “părinții perfecți” în comentarii (ca în toate rănile emoționale la modul general). Baza icebergului este de fapt uriașă și e mult de săpat până și la a o vedea pe toată în ansamblu, d-apoi să se înceapă lucrul pe segmente.

Așa că e normal să se activeze în oameni o nemulțumire, o furie teribilă uneori care să îi intrige peste măsură, să îi facă să scrie și să arunce cu durerea lor în haine de ură online, din spatele unei tastaturi. Hate-ul are în spate, de fapt, multă durere și un canal de comunicare considerat safe care confundă libera exprimare și respectul cu bullying-ul. Iar asta nu este problema cui îl primește, ci cui îl oferă.

Mă indignează foarte tare trendul ăsta de “acceptare” a lucrurilor care nu ne fac cinste doar pentru a justifica lipsa de efort, trend care a dus inclusiv la hate asupra persoanelor care aleg diferit si la normalizarea acestui termen spus ironic “mame perfecte”, termen care este pus în opoziție cu cel de “mame reale, autentice”, mame care e “normal” să nu prea mai respire pe cont propriu, să nu aibă timp pentru ele, să nu arate cum iși doresc, să țipe, să lovească din când în când, să nu primească iubire și sprijin de la partereni, să nu mănânce sănătos etc.). Nu e ceva ve trebuie normalizat. Spre altceva ar trebui să tindem.

Trendul general ne îndeamnă să ne acceptăm obezitatea, furia necontrolată (că doar suntem oameni), viciile, stilul de parenting venit strict din instinct sau stilul alimentar deficitar. Le iau pe rând:

• n-aș avea nimic cu obezitatea dacă ar fi strict vorba de estetic, dar, ce credeți? NU E! Un corp cu grăsime multă nu are cum să fie sănătos întru totul. Punct. Nu e ok să fie ceva “normal” și nu ține de diversitate, ci de grijă la nivel holistic. Nu e despre dragostea de sine din păcate. Dragostea de sine înseamnă conștientizare și sănătate. Nu complacere. Nu este doar despre confortul psihic care și el, de fapt, este aparent. Dar aici e altă discuție;

• furia necontrolată, violentă, cu explozii verbale sau fizice nu e normală. Nu “suntem oameni” dacă o avem, ci suntem mega răniți emoțional. Avem reacții și mecanisme de coping periculoase pe care e necesar să le reglăm;

• viciile sunt evadări ale creierului din viața pe care o trăiești. De la țigări și alcool până la zahăr. Nu mai vorbesc de altele mai grele. Eu simt să mă premiez sau să mă alin cu zahăr pentru a-mi da o doză de dopamină, dorință care știu că îmi va dispărea dacă iau dopamina din altă parte cum ar fi dintr-o sesiune de sport, o masă bună sau ieșit în natură. Totul are o explicație psihologică în spate. Viciile care ne fac rău nu sunt obligatorii doar pentru că suntem oameni. Iar faptul că ne deranjează când cineva ni le scoate în față arată doar că undeva acolo nu suntem asumați 100% cu ele;

• stilul de parenting venit din instinct ar fi bun, dar instinctul de cele mai multe ori este alterat de convingerile limitative pe care le-am dobândit în timp, moștenirea din generație în generație a unui stil de parenting nesănătos sau fuga de el prin adoptarea unuia prea permisiv. Așadar nu sunteți voi cei care gândiți și simțiți și atât, ci e o sumă a experiențelor și oamenilor din viața voastră. Nu e doar instinctul acolo, ci e mult mai mult de atât. Trebuie să acceptăm asta. Astfel avem nevoie să ne vindecam și să învățăm ce și cum e și cu parentingul ăsta. Pentru permis faci școală, dar pentru a fi părinte de ce să nu faci?

Ce mă deranjează cel mai mult este cum s-au răzvrătit (tot din traumă și din respingerea creierului pentru neasumarea responsabilității) atât de multe mame pe cele care fac palpabil ceva pentru a vindeca și învăța CUM e sănătos dpdv emoțional, fizic și în toate felurile, să crești un copil. Suntem numite ironic “mame perfecte” și considerate îngânfate doar pentru că alegem opusul ignoranței și luptăm pe cât putem să rupem lanțurile venite cu noi din atâtea generații de mame și, bineînțeles, deranjăm prin expunere (o să iau partea asta de text și-o s-o pun și în alt Reel să ajungă la cât mai multe persoane; e un subiect amplu). Iar ăsta e tot bullying. “Ia uite mama perfectă unde era!” e tot hate. Nu suntem perfecte și nu pretindem asta. Dar facem tot ce ține de noi, iar asta exclude ignoranța. Nu e ușor. E nevoie de timp, resurse și de multe ori și bani, tocmai de aceea multe minți resping ideea din start și îi dau o tentă negativă automat.

Dar știți că există două categorii: oamenii cărora le place să fie cei mai “proști” din încăpere și devin bureți de informații, însetați de cunoaștere în zonele care îi interesează și dornici de evoluție (conștienți că e necesară) și cei care vor să fie cei mai tari din parcare, loc unde n-au cum să crească. Unii dezvoltă admirație pentru cei care știu mai multe ca ei simțind recunoștință atunci când îi întâlnesc și admit că mai au multe de învățat și reglat, ceilalți dezvoltă reziliență la orice idee nouă, respingere, răzvrătire. E diferența dintre mentalitatea flexibilă și cea fixă (vezi Mindset – Carol Dweck). Eu prefer să fac parte din “proști”. Ador să devorez discuții cu sens și mă încarc din energia de creștere a celor din jur.

Am deviat. Mai aveam un punct:

• stilul alimentar deficitar. “Și mamaie a mâncat cartofi prăjiți până la 100 ani și a fost bine.” sau “Dacă mă iau după tot ce nu e bine nu mai mănânc nimic.”. Vremurile s-au schimbat. Înainte nu exista atâta ultraprocesat, atâta poluare, atât de multe lucruri în mâncare care să afecteze organismul. 90% din ce găsim azi în magazine nu exista când noi eram mici (deci nu atât de demult) și oamenii mâncau mult mai curat pentru că altă alternativă nu aveau. Acum e totul mult mai rapid, mai gustos (prin supra adaos de zahăr și alte cele), mai frumos, cu termen de valabilitate cât mai mare (= conservanți și mai mult zahăr). E o industrie care nu are în vedere sănătatea, ci profitul și se folosește de orice mijloace ca să-l obțină. De-asta trebuie să ne adaptăm. Nu avem nicio dovadă a generațiilor care au murit la 100 de ani mâncând tot dezastrul din supermarketuri pentru că, ghiciți ce? Noi suntem prima. Hai să ne întoarcem puțin mai la origini și să nu mai mâncăm constant tot doar din trauma frigiderelor goale care se găseau majoritatea caselor din comunism. Hai să mâncăm conștient și să nu spunem că e normal să mâncăm tot ce găsim pentru că asta e perioada pe care o trăim. Nimic nu e “normal”. Totul e o alegere.

Toate subiectele astea declanșează hate. Toți oamenii cu durere mare la nivel emoțional sunt extrem de vocali și aruncă, lovesc, dau tot ce au în suflet prin cuvinte. Este despre ei, nu despre noi.

Iar cine primește acest hate reacționează, de asemenea, proporțional cu rănile lui. Astfel, o altă conștientizare în urma discuției cu Emilian despre textul din videoul de mai sus a fost că, surprinzător (not) rana mea de nedreptate încă e deschisă. Astfel nu vreau ca oamenii să mă considere așa cum nu sunt și anticipez asta intrând în modul de “fugă” – “mai bine nu scriu așa”. În liceu mi-am auzit la un moment dat vorbe că sunt “fițoasă” și m-am atacat foarte tare în interior pentru că nu știam să fi avut niciun comportament care să mă ducă într-acolo, n-am ignorat pe nimeni, ba chiar încercam să nu deranjez (= obediența) și totuși eram catalogată așa. Simțeam nedreptate. La fel a venit instinctul și în situația de față.

Așadar nu este despre a nu ne interesa ce zic ceilalți despre noi, ci despre a observa unde începem să simțim tensiune, frică sau orice alt sentiment care nu ne place și a săpa, mai departe, în consecință, pentru a descoperi care ne sunt rănile, a rescrie tiparul și a vindeca.

Emoțiile noastre, ale tuturor, ne sunt indicatori. Nu dușmani.