Din nou, fondul oboselii o transformă pe Clara cea minunată într-o Clara tot minunată, dar incapabilă să controleze emoții puternice.

Într-una dintre zilele de dinainte să se întoarcă la grădi nu a vrut să doarmă la prânz deși cunoștea minusurile acestei alegeri. Pe seară a luat-o oboseala care a venit la pachet cu o agitație specifică. Iar la un moment dat, când Aris plângea în brațe la Emilian din cauza gazelor care nu voiau să iasă, Clara s-a uitat la el și i-a dat o palmă în cap. Aris a început să plângă și mai tare. L-am luat în brațe de la Emilian, i-am spus că e în siguranță și l-am pus la sân. Emilian a luat-o în brațe pe Clara și a rugat-o să îl îmbrățișeze timp în care îi spunea că își dorește să fie ultima oară când ea face asta, că e obosită, o înțelegem și o iubim orice ar face, dar ne deranjează foarte mult comportamentul ei.

A coborât din brațele lui, și-a luat câteva cărți și a venit lângă mine și Aris. M-a rugat să îi citesc. I-am spus că mai întâi vreau să discutăm despre empatie. Am rugat-o să își aducă aminte cum s-a simțit cu o zi în urmă când se culcase prea târziu la prânz, a trebuit să o trezim într-o oră și jumătate pentru că altfel se trezea prea aproape de somnul de noapte și nu ar mai fi putut dormi, iar ea, nefăcându-și somnul complet a plâns foarte mult. Cum am reacționat eu atunci? Am luat-o în brațe și i-am oferit spațiu să plângă cât are nevoie, înțelegând ce simte. Asta înseamnă empatie. I-am spus că Aris acum plângea de durere de burtică. Ea știind asta, ar fi trebuit să reacționeze cu iubire. Asta înseamnă empatie. Emilian i-a reamintit de momentele când plângea și câte o oră și jumătate în prima perioadă a înțărcării, iar noi eram acolo, pentru ea, conținand-o, fiindu-i alături cu iubire și răbdare. Asta înseamnă empatie. Am rugat-o să își amintească felul în care s-a simțit cu o zi în urmă, când a plâns tare după ce am trezit-o, iar eu am ținut-o în brațe. “În siguranță.”. Așa are nevoie și Aris să se simtă când plânge. În siguranță. Am rugat-o să își imagineze cum ar fi fost ca în acele momente eu să vin și să o lovesc pentru că nu aveam stare de plânsul ei puternic. Mi-a spus că nu ar fi fost în regulă. Corect. I-am spus că înțeleg că este obosită, dar e necesar să învețe să scoată agitația și furia altfel inclusiv în aceste momente de oboseală. I-am spus că suntem aici și că ne poate spune că simte nevoia să lovească și are nevoie de ajutor. Suntem aici, pentru ea, oricând. I-am spus că noi dăm iubire atunci când cineva plânge, e trist sau chiar furios. Că ăsta a fost felul în care am tratat-o și pe ea de când era mică și așa procedăm în familia noastră.

Aris a început din nou să plângă, iar Clara a început să își agite mâinile și picioarele pe scaunul de lângă noi încercând să se țină departe de el pentru că a simțit cum se înfurie din nou. Și-a agitat tot corpul parcă eliberând fizic emoția, după care a venit și l-a mângâiat pe Aris în timp ce plângea. Pe cap, pe piciorușe, pe burtică. L-a luat în brațe și a spus “Te înțeleg.”.

Aris s-a liniștit între timp și a adormit, eu i l-am dat lui Emilian și i-am spus Clarei să vină să o îmbrățișez. Am luat-o în brațe și am stat așa o perioadă. I-am spus că o iubesc și i-am citit toate cărțile pe care mi le adusese mai devreme.

Amândoi, și eu și Emilian, am empatizat cu oboseala Clarei când l-a lovit pe Aris și am discutat apoi despre cum mare parte din adulți reacționează violent când sunt obosiți și li se apasă butoane care îi aprind mult mai rapid și mai puternic în contextul oboselii. D-apoi ea, în perioada asta în care dinamica noastră s-a schimbat. Sunt emoții puternice pe care, oricât le-ar gestiona, la un moment dat, combinate cu oboseala, o fac să piardă controlul. Și e perfect normal. Are 3 ani, totuși. Și, mai mult, poate să asculte apoi, încearcă să înțeleagă și de multe ori îi reușește.

Știu că probabil nu va fi ultima oară când se va întâmpla asta, deși mi-aș dori. Chiar dacă va fi nevoie să purtăm de n ori aceeași discuție, îmi doresc să avem de fiecare dată puterea, calmul și odihna necesare să reacționăm potrivit noi la reacțiile nepotrivite dintre ei, indiferent când vor veni. Nu e ușor deloc. Mai ales că și la noi se strânge oboseală, frustrare poate, vină pe alocuri (la mine) sau câte alte emoții traversăm și noi. Și, vorbind în numele meu, chiar dacă poate nu voi avea de fiecare dată echilibrul necesar să reacționez rațional, îmi doresc să nu mă judec. Sunt aici să fiu inclusiv vulnerabilă în fața copiilor mei, să le arăt că este în regulă să greșești, că este necesar să vorbești despre asta și să îți ceri scuze dacă nu a fost potrivit un ton folosit sau o vorbă spusă. Sunt aici să le arăt cât de umani suntem și noi, părinții lor și cât de bine se simte ca ceilalți să te trateze cu respect și iubire în orice situație.

P.s.: text scris pe 24.11. De atunci a fost doar cu iubire între ei. Din ce în ce mai multă. Între timp a început și grădinița și vine calmă, dar încărcată de dor cu toată dragoatea de pe pământ pentru toți trei. Ne spune că ne iubește, ne pupă, ne îmbrățișează. Merge la grădiniță cu drag în fiecare dimineață, iar noi avem energie și timp pentru fiecare în parte. Ne-am făcut o rutină pentru a satisface nevoile Clarei și ale lui Aris echilibrat, rutină pe care o să v-o povestesc curând.