Și a noastră, a tuturor, în noua formulă.

Prima zi și noapte au fost grele. Și dacă nu am fi fost axați pe căutarea de soluții probabil le-am fi luat de bune și s-ar fi repetat la nesfârșit, epuizându-ne cu totul atât fizic cât și emoțional.

Suntem acasă toți timp de aproximativ o lună de la naștere, atât cât ne-am propus să o ținem pe Clara acasă pentru a nu-i da ceva de la grădi lui Aris. Așa că e mai ceva ca în vacanța de vară. Glumesc, chiar nu e. Deși aparent am zice că nu mai avem timp să facem la fel de multe activități cu ea pentru că acum sunt doi, adevărul este că Clarei îi place să se implice în tot și tocmai prezența lui ne umple zilele. Când doarme Aris ziua ne conectăm noi cu ea, când e în perioadele de veghe ne conectăm împreună. Am și momente doar eu cu el când Clara, încărcată de mine în prealabil atunci când are nevoie, gătește cu Emilian, pictează singură, citește sau pleacă o fugă în parc sau la cumpărături împreună cu tatăl ei.

Primele tensiuni au apărut în prima după-amiază împreună când noi, destul de încordați, ne-am dat seama că o bruscăm prea des verbal când făcea ceva pe lângă fratele ei. Din dorința de a nu-l deranja o opream să se implice. Ne-am dat foarte rapid (din fericire) seama că orice gest pe care îl face ea este din iubire și grijă pentru Aris și noi suntem cei care reacționăm greșit. Chit că vrea să îl pupe în somn, să îl legene când nu e nevoie, să îi danseze prea aproape de el, să îi așeze șoseta care i-a căzut și îi sucește prea mult piciorușul, ea arată grijă și dragoste. Din perspectiva nouă, după ce am discutat cu Emilian despre asta, am abordat altfel lucrurile și atunci când nu era nimic rău ce se putea întâmpla am lăsat-o să se desfășoare. În celelalte situații am îndrumăt-o cu iubire și blândețe spunându-i că e normal să nu știe cum să se comporte cu un bebeluș în anumite circumstanțe, dar va învăța, iar noi vom învăța odată cu ea dansul în 4. Am încercat să nu mai ridicăm tonul deloc, ci să înțelegem că e normal să se întâmple lucrurile așa, ea fiind doar fascinată și plină de iubire.

Ne-am dat seama că, câțiva pași greșiți, câteva reacții nepotrivite, câteva comportamente ale noastre negândite în prealabil îi pot declanșa exact gelozia și senzația de respingere față de fratele ei pe care nu ni le dorim. Ne-am dat seama că e un echilibru pe care noi suntem datori să îl creăm și să îl păstrăm și că, prin felul în care noi ne comportăm le influențăm cu mult lor, practic, relația.

Prima seară. Clara știa cam tot ce urmează odată ce Aris ajunge acasă, doar că, bineînțeles, n-am putut preconiza tot tot dinainte și în prima seară, la culcare, când Aris mânca la sânul stâng, iar Clara era și ea în stânga mea pregătită de somn, a intervenit indignarea, mascată în furie. Pentru că ea voia în brațe, iar brațele mele erau ocupate. Clara îmi adoarme în brațe și nu concepea să i se ia asta, lucru perfect de înțeles, iar până a terminat Aris la sânul stâng a plâns și a ripostat, a lovit patul și s-a exteriorizat oricât am încercat să o fac să înțeleagă că Aris are nevoie să mănânce, iar eu să mă concentrez pentru a-l stimula să o facă cât mai eficient până învață el bine bine ce și cum. Era obosită și nu voia să înțeleagă. Aici a intervenit sentimentul de vinovăție și la mine. Am plâns puțin (mai mult).

Abordarea a fost greșită. Mi-am dat seama că pot jongla în alăptare astfel încât partea mea stângă să fie liberă când se culcă Clara pentru a o putea cuprinde în brațe chiar și cu Aris pe partea cealaltă. A funcționat, iar din acea seară adorm cu brațele pline de ei amândoi, Clara se încarcă și totul e în regulă, iar dacă Aris adoarme înaintea ei și rămâne adormit măcar jumătate de oră reușesc să o cuprind pe ea toată și să o adorm ca și cum am fi doar noi două.

Mi-am dat seama că pentru ea sunt foarte importante momentele de conectare cu mine de la culcare și de la trezire. Îi umplu rezervorul de iubire enorm. Așa că și dimineața fac astfel încât să o țin mult în brațe când se trezește și ziua merge în mare parte foarte lin.

Referitor la somnul lui Aris, cumva, ajuns acasă, n-a mai vrut să doarmă departe de mine, în pătuțul lui (co-sleeper) așa că s-a trezit în primele două nopți din oră în oră. Prima noapte n-am dormit aproape deloc. Clara a legat somnul, doar că la un moment dat i-a spus în somn “Șsșș!” destul de iritată, iar dimineață, după ce încercasem noaptea inclusiv să îl infășăm, eram extrem de obosiți și eu și Emilian. La trezire Emilian a plecat cu Clara în parc, iar eu am dormit două ore cu Aris pe piept. A treia seară l-am tras lângă mine în pat și l-am alăptat așa, culcată, la sânul drept, pe partea cealaltă de Clara, pe partea cu pătuțul lui. Am dormit calupuri de 2 până la 4 ore legate. Vis. Așadar, dormim deja toți. Pe Clara o luasem cu noi în pat la 4 luni. Dar sunt diferiți, nu?

Aveam o problemă cu faptul că, totuși, nu îl puteam culca pe Aris doar pe o parte, fiind nevoie să alternăm părțile acum, cât are căpuțul moale. Soluția a fost ca atunci când îl pun pe partea cu Clara să pun o pernă între el de la care să mai las spațiu până la Aris care oricum stă cu mâna mea înfășurată după el. Mă trezesc, în orice caz, la orice mișcare, Clara e liniștită în somn, deci momentan funcționăm bine așa.

Până acum n-au fost alte situații de povestit. Pare că, ușor, găsind soluții pentru ce a apărut până acum și ascultând neapărat nevoile emoționale ale Clarei neminimizându-le pe cele ale lui Aris, reușim să fim în echilibru. Clara e foarte îndrăgostită de el și noi la fel. Se trezește dimineața întrebând de el și îi poartă mult de grijă. Îi povestește, îl liniștește, îi arată multă iubire în gesturi și în vorbe, îi pune Vivaldi și Mozart, îi citește, îi arată cartonașe alb-negru și îl liniștește când plânge în somn. Și din ce în ce invață cum să se comporte în preajma unui nou-născut. Este mult mai atentă la felul în care se mișcă pe lângă el să nu îl lovească din greșeală, îl atinge cu mult mai multă atenție, îl mângâie și îl îmbrățișează în raport cu fragilitatea lui din acest moment. Momentan suntem bine. 🤎