Îmi aduc aminte cum ai mei mă corectau de câte ori nu spuneam “Te rog!”, “Mulțumesc!”, “Cu plăcere!” sau alte expresii politicoase. Nu știu cum este cu copiii mai mari și ce se va schimba în viitor, însă pot să vă povestesc despre Clara pe care nu am învățat-o să vorbească așa prin corectare.

Când a început să lege cuvintele în propoziții ne-am șocat că folosea “Te rog!” și “Poftim!” foarte natural, ca și cum așa era normal să vorbească. Nu “politicos”, ci “normal”. La fel de normal cum este “Mi-e somn.” este și “Poftim.” când dă ceva. Ne-am dat seama că noi ne-am adresat ei așa dintotdeauna. Și aici vine discuția despre respectul pe care și noi, adulții, îl datorăm copiilor. Nu se aplică doar invers.

Niciodată nu am înțeles de ce, când eram mică, mi se pretindea un respect care nu mi se întorcea de multe ori. Mi se părea nedrept. Și chiar așa era. În orice relație nu poți pretinde să ți se dea ceea ce tu nu oferi, iar în relația părinte-copil este fix la fel. Dacă simți că îți calci pe orgoliu în momentul în care accepți că al tău copil trebuie respectat, atunci e nevoie să umbli la rănile tale. Un copil merită același respect pe care îl merităm și noi. Merită să i se spună “Te rog!”, “Mulțumesc!”, “Cu plăcere!”, merită să te audă spunând “Pardon!” când (scuze) râgâi sau “Îmi pare rău!” atunci când greșești. Merită să îți vadă vulnerabilitatea pentru a înțelege că nu perfecțiunea e scopul suprem și să se simtă integrat și parte din familie real, nu doar o extensie neglijabilă în toate deciziile. Da, sunt decizii care pot fi luate împreună și e nevoie ca copilul să participe inclusiv la astfel de momente în care să simtă că părerea lui contează. Da, copiii pot ști mai multe decât noi într-un anumit aspect la un moment dat, pot veni cu idei mai bune și ne pot corecta dacă e cazul. Și e minunat. Toate astea denotă respect pentru copiii noștri. Sunt oameni și merită respect. Nu, “respect” nu înseamnă “parenting permisiv”, tot la “fermitate cu caldură” ne întoarcem.

Reluând discuția cu expresiile folosite de Clara, nu toate au venit natural și bineînțeles că au existat și există explicații cu privire la “Mulțumesc!”, “Îmi pare rău!”, “Cu plăcere!” – de ce și în ce contexte se folosesc – avem inclusiv cărți despre asta (și explicațiile date de câte ori este nevoie tot dovadă de respect sunt. Aduceți-vă aminte din copilările sau de prin parcuri de “Pentru că așa spun eu!”.) Dar integrarea în vocabular nu o facem ca și corectură a ceva ce e obligatoriu de zis, ci ca sugestie (“Poți spune “Mulțumesc!” în această situație.” sau “Acesta ar putea fi un moment bun să spui “Îmi pare rău!” sau “Este politicos să spui “Cu plăcere!” după ce ți se spune “Mulțumesc!” și o poți face dacă simți”.). Și le folosește des, chiar dacă mai uită.

Măi, dar de “Poftim!” și “Te rog!” nu uită aproape niciodată. Mi se pare fain tare să o aud exprimându-se natural politicos. Sper să își mențină modul de exprimare ca parte din valorile ei pe viitor. Noi către ea (la fel cum ne aude și în interacțiunile cu alți oameni) cu siguranță ne vom adresa mereu astfel.