Mi-am adus aminte cum ne doream cu ardoare să creștem când eram mici, atunci când Clara a început să își dorească să crească. Mi s-a rupt sufletul fără să pot să anticipez asta. Nu m-am gândit niciodată astfel la ce am simțit atunci până nu am văzut proiecția emoțiilor mele de copil, în copilul meu. Pentru că alergând continuu spre acel “când o să fiu mare” și dorindu-mi să fac lucrurile pe care cei mici nu le făceau, am pierdut mare parte din esență: drumul. Și pentru că noi, copiii de ieri, nu am avut neapărat în părinții noștri sprijin în dezvoltarea personală, în dezvoltarea inteligenței emoționale, în conștientizare, îmi doresc să îi fiu copilului meu ancoră în copilărie. Să înțeleagă ce minuni aduce prezentul și ce ne va fura, cândva, acel viitor pe care îl dorim a veni mai repede. Aduce ceva, dar și ia ceva. E important să știe asta. Poate nu se va grăbi la fel ca mine. La fel ca noi toți.

Nu despre “mai repede” e vorba. Nici atunci, nici acum, la 30 ani. Ci despre călătorie. Despre faptul că puii noștri nu vor mai fi niciodată la fel de mici ca azi, iar noi niciodată la fel de tineri. Așa că de ce să nu ne bucurăm de ce avem azi în loc să alegem (pentru că e o alegere în fond) să trăim pierzându-ne în visul a ce va urma dansând, totodată, cu nostalgia a ce a fost odată prezentul pe care nu l-am trăit conștient. Ce ironie, nu?

Hai să încercăm să ne facem copiii să se bucure. Să nu își mai dorească să crească atât de repede. Să iubească fiecare fărâmă de timp la timpul ei.

Mereu îi spun Clarei ce minunat e să fii mică!