Un cumul de emoții contradictorii mi-au năvălit în suflet odată cu cea mai profundă constientizare pe care am avut-o în săptămâna de spitalizare, cât am fost plecată de lângă Clara.

De când s-a născut mi s-a declanșat frica de moarte. A mea, a ei, a lui Emilian. Și s-a adâncit atât de tare în prima perioadă a maternității încât am reușit cu multă terapie să o îmblânzesc. Repet, “să o îmblânzesc”, nu să o fac să dispară. Îmi veneau flash-uri cu scenarii negre oricând, de la momentul în care ne apropiam de o trecere de pietoni până la altul banal în care Clara poate se juca prin casă.

O simțeam în toate celulele și mi-era foarte greu să accept faptul că viața chiar nu este în controlul meu, iar dacă ceva e făcut să se întâmple se va întâmpla, dar atâta timp cât prezentul îmi este cu ei aici, bucuria și recunoștința ar trebui să co-existe mai presus de frică.

Mi-era groază de ideea că eu aș putea pleca (= muri, da? Să înțelegem clar unde mi se situau gândurile), iar ei vor fi fără mine, cu traume, durere, incapacitate de a-și continua viața normal, chiar și după toată perioada de doliu absolut necesară după orice pierdere în viața unui om (fie că vorbim de pierderea unui job, a unei prietenii, a unei părți vechi din tine – perioadele de doliu sunt necesare și obligatorii; durerea trebuie trăită, emoțiile trebuie lăsate să vină pentru a trece, pentru a le integra; ignorarea sau minimizarea lor nu face decât să prelungească agonia și să creeze somatizări).

Pe de altă parte, gândul la o viață fără unul dintre ei îmi era imposibil. Mă îngrozea, mă îngheța, mă împietrea profund, ținându-mă blocată în anxietate. Constant aproape.

Ei bine, și au trecut 7 zile în spital. 7 zile trăite în acceptare și echilibru, un echilibru de care nu credeam că sunt capabilă. Și dacă mi se părea că pierd momente din creșterea ei cu fiecare zi care trecea departe și, de câte ori venea o vedeam parcă mai mare, totuși mi-am dat seama că pot. Nu doar că ea poate. Deși nu îmi imaginam cât poate să gestioneze de bine emoțional o astfel de perioadă.

Concluzia mea, luminoasă și, în aceleași timp, în contradicție, extrem de dureroasă, a fost că pot trăi fără ea, iar ea poate trăi fără mine. O conștientizare care nu știu dacă mă bucură sau îmi rupe sufletul în două. Nu a plâns după mine la nicio plecare. Nici eu după ea. Cât am fost acolo am reușit să mă detașez și să mă focusez pe echilibrul și liniștea care aveau să-mi susțină corpul în vindecare. Dacă îmi spunea cineva oricând înaintea săptămânii ăsteia că aș putea să stau o noapte doar fără Clara, nu puteam concepe. Și au fost 6.

Mă gândesc acum, cum adaptabilitatea ființei umane și neuroplasticitatea sunt incredibile. Puterea de a-ți schimba, efectiv, direcția și credințele, în situații în care este nevoie de asta. Cu siguranță perspectiva durerii și greutății unei eventuale separări definitive sunt inimaginabile și nici nu vreau să le experimentez cu puterea gândurilor mele explicite, dar, un lucru e sigur. Există, în noi, puterea de a depăși orice, în timp, dându-ne timp, lăsându-ne să ne trăim neputința și îmbrățișând procesul fără să ne opunem.

Înțeleg acum că nu conceptul de a nu putea trăi fără cineva ar trebui să ne definească înțelesul dragostei, ci fericirea din fiecare minut pe care îl avem pe acest Pământ. Cu ei, cu noi înșine, cu lumea toată.

Iar integrarea profundă, completă, a faptului că fiecare experiență, oricât de întunecată, are ca scop creșterea noastră în direcții pe care nici nu le bănuim atunci când suntem ancorați în durere, ne poate elibera spiritul de frici. Suntem aici pentru a învăța, pentru a ne dezvolta, pentru a evolua. Corpul este doar un vehicul pe care îl folosim pentru a trece prin tot ce are viața să ne învețe. Nimeni și nimic nu ne aparține, iar în spatele oricărui lucru, ORICĂRUI lucru, este o creștere inimaginabilă pe care, dacă alegem să o exploatăm, ne aduce tot mai aproape de îndeplinirea misiunii noastre reale. La final suntem noi cu noi. Și, chiar dacă poate crea o stare de solitudine inconfortabilă acest gând, tot el ne poate și echilibra în anumite contexte.

Să iubim viața, oamenii și mai ales pe noi. Să ne încredem în planurile Universului care ascund, paradoxal poate, numai și numai evoluție și pace în final.