Mi se pare atât de greu de înțeles cum părinții le spun copiilor să facă ceva, să mănânce ceva, să vorbească într-un fel în care ei, părinții, nu o fac.

Am văzut de multe ori părinți care vorbesc despre mâncarea sănătoasă, de față cu copiii, cum că nu are gust, că e “o porcărie”, dar, în alt context, se plâng că nu mănâncă ai lor copii legume.

Am văzut părinți care mănâncă dulciuri pe ascuns sau au un dulap plin de dulciuri și își ceartă copiii că mănâncă prea mult zahăr și nu se pot abține.

Am văzut mulți părinți care fumează și își blamează copiii adolescenți când se apucă de fumat.

Am văzut părinți care le vorbesc copiilor lor fără respect, dar pretind respect. Aici e cel greu de sesizat tonul subtil al ipocriziei situației. Și aici este și locul în care voiam să ajung cu discuția.

Mare parte din generațiile trecute a crescut copii fără să îi respecte real niciodată, dar cu pretenția să fie respectați.

Un copil are nevoie de spațiu personal, de intimitate, de informații (nu de “Nu contează unde mergem. Mergi cu mine unde merg eu, nu trebuie să știi tu unde.”) de acceptare a faptului că nu este mereu de acord cu părintele, lucru perfect în regulă. Un copil are nevoie ca adulții îngrijitori să îi respecte deciziile, să nu îi calce în picioare principiile, să îl ajute să integreze fricile, nu să le ia în râs, are nevoie de adulți care să poată sta cu furia lui și să o conțină, să îl învețe cum să gestioneze greșelile, de adulți care să îl poată ghida în a-și recunoaște și trăi emoțiile, în a-și exprima nemulțumirile și în a-și susține punctul de vedere chiar dacă poate deranja pe cineva prin el.

În orice situație pe care o întâmpini cu copilul tău, întreabă-te dacă un adult s-ar simți nerespectat în locul lui. Pentru că de foarte multe ori, dacă partenerul s-ar comporta cu părintele la fel cum părintele se comportă cu copilul, s-ar numi “abuz”. De ce să nu se aplice și în relația cu copilul același principiu?

Respectul trebuie să vină inclusiv de la părinte spre copil, nu doar invers.

Și nu vorbesc aici de eliminarea limitelor, în niciun caz. Consecințele trebuie să existe, însă aplicarea lor nu e nevoie să fie dură, rece, lipsită de dragoste și respect, însoțită de critică, jigniri, înjosire și, uneori, poate și apostrofări fizice.

Consecințele – ex. personal: în cazul în care desenezi cu creioanele pe masă, nu pe foaie, vom lua creioanele până a doua zi – pot fi aplicate cu blândețe și iubire. Observăm, amintim consecința stabilită în prealabil, luăm creioanele și aducem un șervețel umed pentru ca Clara să șteargă masa. Atât. De câte ori e nevoie, oricâte zile la rând e nevoie. Nu o certăm, nu țipăm la ea, nu îi luăm creioanele folosind un ton superior sau de reproș. Eventual o și mângâiem sau o luăm în brațe după ce am luat creioanele îi propunem să găsim împreună altă activitate de făcut. Nu puteam să nu vă dau un exemplu concret. Copiii au nevoie să învețe, dar nu prin frică. Am mai abordat eu subiectul ăsta mai demult, cu cărțile și poveștile clasice, și mi-a sărit tot internetul în cap. Susțin, însă, asta în continuare. Nu frica este soluția.
Noi, din păcate, am fost crescuți cu ea, iar rănile se văd, dar mai ales se simt.

Hai să ne tratăm copiii cu respectul pe care vrem să îl primim, ca de la suflet la suflet. Merită respect și corectitudine în cadrul cerințelor pe care le adresăm noi, părinții. Merită să fim onești și să nu pretindem ce nu dăm la schimb.

Iar dacă ei vor ajunge să nu ne respecte când cresc, amintiți-vă că ne sunt oglinzi chiar dacă la prima vedere nu ne dăm seama unde s-a produs ruptura. Terapeutul meu mi-a spus la un moment dat o vorbă pe care o păstrez cu mine:
Iubirea se construiește întotdeauna dinspre părinte spre copil. Nu invers.

În noi stă responsabilitatea clădirii unei relații sănătoase cu copiii noștri. În vindecarea și educarea noastră mai întâi, pentru a-i putea învața pe ei să stea cu emoțiile lor, să facă alegeri sănătoase și să respecte oamenii. Inclusiv pe noi.

Copiii fac ceea ce facem noi, nu ceea ce le spunem să facă.