Atunci când îi vedeți că se joacă singuri, lăsați-i s-o facă atât cât simt.

Și copiii, chiar și cei care par total dependenți de părinți, au momente când simt nevoia de spațiul lor personal. De timpul lor cu ei, de neîncălcarea granițelor, de liniște.

Timpul cu noi singuri este, structural, vital. Iar dacă nu ne place să îl avem pentru că suntem în disconfort când ne auzim gândurile sau nu ne simțim bine, pur și simplu, prezența noastră, ar trebui să luăm aceste semnale ca pe unele de alarmă pentru a repara ce este stricat în relația noastră de iubire cu noi înșine.

Copiii mici nu au nicio voce în minte care să îi deranjeze, care să îi critice, care să îi desconsidere, să îi certe sau să îi descurajeze. Ei cu ei sunt bine și ar trebui să păstrăm setările astea din fabrică atât de curate pe cât putem. Iar acest lucru, ca toate celelalte, se poate susține doar prin vindecarea noastră în primul rând. Pentru a le da lor, mai departe, principii sănătoase și voci blânde și iubitoare în minte. Pentru ca ei să se iubească, să se simtă în confort și în siguranță atunci când sunt singuri și să le placă momentele de solitudine, să învețe cum să rezolve singuri probleme, să găsească soluții, să își pună întrebări, să aleagă din mai multe variante, să inventeze activități, să practice concentrarea, asumarea, să preia controlul propriilor alegeri, să își poată gestiona emoțiile, gândurile, instinctele, pornirile, să se autoregleze, să se iubească.

Pământul cu care venim pe această lume este atât de fertil, iar grădinarii pot alege dacă plantează flori, fructe și legume, sau îl lasă să fie năpădit de buruieni, îl otrăvesc sau îl secătuiesc de apă și suflet.