De multe ori, când găsesc jucării mici în magazinele în care stăm mai mult, o întreb dacă vrea să işi aleagă un prieten pentru a-l ține cu ea până plecăm. Folosesc ocazile de genul acesta pentru a-i antrena capacitatea de a se juca cu ceva care rămane în magazin la plecare. Fac,

asta de când era mică mică. Astfel nu am plecat, încă, niciodată cu ceva dintr-un magazin în vreo criză de furie.

Știe că la final jucăriile rămân acolo. Înainte să ieșim din magazin le așează de unde le-a luat și le spune “Pa-pa!”.

Nu am gândit atât de în perspectivă la început ceea ce s-a format a fi un obicei de antrenare al “toleranței la despărțire” în toată regula, dar e foarte faină abordarea. Beneficiile se văd inclusiv în vizite sau când se joacă cu jucăriile altor copii, în parc. Clara nici nu se atașează de obiecte în general. Nu are sentimentul de proprietate absolută (nici nu a intrat încă în colectivitate cu copii care îl au, să se lovească des de situații, dar nici noi nu am făcut glume cu “E al meu, nu ți-l daaau!”) și renunță cu ușurință, fără încrâncenare, inclusiv la lucruri personale când vine timpul să le dăm mai departe altor copii sau la mâncarea ei când o întrebăm dacă vrea să împartă, dar pe lângă alte alegeri pe care o punem să le facă precum donatul și impărțitul, poate a contribuit și acest mic obicei drăguț al nostru din timpul cumpărăturilor la înțelegerea faptului că să renunți la ceva este în regulă și nu e necesar ca gestul să nască frustrări și furie.