Când a plecat Clara azi la grădi m-a rugat să număr abțibildurile pe care le-a lipit pe scaunul din bucătărie. După ce a plecat le-am numărat și i-am dat mesaj lui Emilian: “27 abțibilduri sunt pe scaun. 🙃”. Mi-a răspuns: “A fost foarte încântată când i-am spus. 😃”.

Săptămâna trecută într-o seară Clara a intrat în dormitor când eu îl culcam pe Aris și mi-a spus în șoaptă că vrea să îi fac brioșe. Văzuse într-o carte cu Ema și Eric un platou întreg. A doua zi când a venit de la grădi brioșele erau în cuptor. Cu căpșuni, preferatele ei din perioada asta. Baby friendly, îndulcite cu banană, pentru că nu trebuie să facem “sacrificii” scăpând la zahăr de câte ori ne cer ceva dulce.

Acum două ăptămâni mi-a spus că vrea să îi fac clătite cu gem de căpșuni. În week-end i-am făcut clătite cu gem de căpșuni fără să îmi mai amintească de asta.

La un moment dat mi-a spus că vrea cartea cu “Ema spune poftă bună”, iar săptămâna următoare am întrebat-o dacă vrea, din bugetul ei, să își cumpere cartea. Nu uitasem. S-a bucurat mult și am comandat-o. La fel s-a întâmplat și cu prințesa Albă ca Zăpada pe care o găsea doar online.

Mi-a spus odată că, atunci când ajungem acasă să îi dau rochița roșie să se îmbrace cu ea. Am ajuns acasă și n-a mai spus nimic, dar m-am dus și i-am dat rochița roșie să se îmbrace.

– Vreau să ne jucăm cu piesele magnetice.

– Sigur, mama, după ce mâncăm.

Ea ulterior a uitat. Eu nu și am chemat-o să ne jucăm.

“Vreau să mă speli tu pe dinți diseară.”. Seara s-a nimerit să fie Emilian cu ea la spălat, dar am luat eu periuța să o spăl dacă am convenit cu ea asta.

“Când vin de la grădi îmi citești cartea asta?”, iar când a venit am așteptat să se spele pe mâini și să se schimbe și i-am citit cartea. Fără să îmi mai aducă ea aminte.

Da, se întâmplă să intervină lucruri și să nu se mai poată ocupa cel care a spus că o va face și atunci îi explicăm de ce va exista o excepție (ex.: plânge Aris și aleg să nu îl las să plângă așa cum nici pe tine nu te las să plângi când ai nevoie de mine.) sau să uităm câteodată, dar când unul dintre noi își amintește ne asumăm că am uitat.

– Mami, de ce ai uitat ieri să îmi dai grisină?

– Am făcut altceva când am ajuns acasă și pur și simplu am uitat. Se întâmplă uneori să uităm. E normal.

Dar a doua zi când s-a întors de la dansuri a găsit grisina pe masa din bucătărie. Și se bucură de fiecare dată când o surprindem cu ceva ce ne-a cerut pentru mai târziu, mâine sau săptămâna viitoare, iar noi nu uităm, iar dacă uităm remediem.

Ideea e că NU NE FACEM CĂ UITĂM, nu îi promitem lucruri doar ca să coopereze și apoi să nu ne ținem de cuvânt și chiar dacă ea uită, noi ne străduim (și ne iese în 99% din cazuri) să nu uităm.

Se simte ascultată și respectată. Nu o tratăm “ca pe un copil” – “Lasă că uită ea!”. Niciodată. Iar asta crește inclusiv respectul de sine al copilului.

La fel se întâmplă și cu consecințele pe care le stabilim înainte pentru comportamentele negative intenționate. Dacă am stabilit o consecință se va întâmpla. Nu trecem peste. Ea își asumă și nu ripostează pentru că știe că a ales și consecința odată cu comportamentul și nu împinge limitele pentru că știe că ce am spus asta facem. Tot de încredere ține.

Totodată nu o mințim nici în alte situații. Îi spunem când ceva va durea sau va fi inconfortabil, îi spunem dacă suntem nevoiți să o imobilizăm să i se monteze o branulă, de exemplu, și o facem cu cât de multă blândețe putem, nu o păcălim să vină ca mai apoi să descopere că voiam să facem altceva decât i-am zis, nu ne folosim mișelește de iubirea ei pentru a o înșela în vreun fel și nici de forța noastră într-o luptă pe care n-are cum să o câștige doar că vrem noi să dezlipim un plasture care doare ACUM .

Astfel i-am construit încrederea în noi, pas cu pas, situație cu situație. Acum două săptămâni, prima oară când i-a luat sânge și s-a spart vena Emilian le-a rugat pe doamnele asistente să nu insiste. Clara plângea. “Tati, înțeleg că nu mai vrei a doua oară. Erai pregătită să te înțepe doar o dată. E normal tot ce simți. Sunt doar analize de rutină, nu e o urgență, putem reprograma.”. Și pentru că am construit încrederea ei în noi, pas cu pas, situație cu situație, crede atunci când, la reprogramare Emilian îi spune “Ai încredere în mine. Dacă nu îți găsește vena nu te va mai înțepa a doua oară. Vor face ce analize pot cu sângele pe care reușesc să îl ia și gata.”. Pentru că nu s-a simțit niciodată trădată. Iar Clara intră zâmbind în cabinet, chiar dacă îi e frică pentru că tatăl ei i-a garantat ceva înainte. Întinde mâna și plânge ușor când i se ia sânge, dar nu o trage pentru că știa de dinainte ce se va întâmpla și ce va simți, povestundu-i anterior pe cât de mult am putut anticipa.

Ideea e că prin a-i construi încrederea în noi în situații fără miză care par neimportante la prima mână, ca cele povestite inițial, îi obținem cooperarea în situații importante și astfel trece mai lin prin provocări fără să simtă teama că am putea s-o mințim (care se adaugă la teama de necunoscut și de durere, vă dați seama ce e în sufletul lor?). Simte siguranță știind că orice s-ar întâmpla suntem acolo, cu tot adevărul nostru, fără să ascundem lucruri sau să ne folosim de încrederea pe care ne-o acordă.

Știți? În brațele părinților ar trebui să se simtă acasă oriunde se află. Iar “acasă” trebuie să fie liniște, încredere, respect, conținere, siguranță și iubire. De toate părțile în mod egal.