Mă copleșește iubirea, dar și frica. Să simt atât de mult x2 mă face să plâng des. Nu știu cum m-am putut gândi că nu voi putea iubi la fel de puternic și al doilea copil. Sunt valuri care vin și se suprapun și construiesc cea mai intensă dragoste din câte există. Dragoste care crește exponențial cu fiecare respirație. Indescriptibil. Nu poți explica nimănui ce simte o mamă.

Noaptea, după ce îi adorm pe amândoi, în liniștea acompaniată de sunete de pian și ploaie, în semi-întunericul în care abia le zăresc chipurile, cu o mână îmbrățișând fiecare minune a mea simt cum îmi curge prin vede iubirea și recunoștința.

Dar știți ce e cumplit de greu? Cum vine ea, această iubire pe care n-o poți cuprinde cu mintea, cum vine încărcată cu la fel de multă teamă. N-am iubit niciodată atât de mult, dar nici nu m-am mai temut atât de mult. Simt frica imensă de a nu păți ceva grav eu sau ei și îmi vin în minte tot felul de imagini pe care încerc doar să le observ de la distanță și să le las să plece. O anxietate pe care am avut-o și la începutul călătoriei cu Clara și care a revenit acum, după ce l-am născut pe Aris. O frică ce vine la braț cu iubirea. Mi-e teamă să nu se termine ce trăiesc acum, mi-e teamă să nu pot îmbătrâni văzându-i cum cresc, mi-e teamă să nu pierd cea mai mare fericire de pe Pământ. Pentru că real, de când s-au născut copiii mei, trăiesc cea mai frumoasă perioadă a vieții mele.

După nașterea lui Aris am început, pentru prima oară în viața mea, să mă gândesc la bătrânețe. După ce dau la o parte frica despre care vorbeam mai sus rămâne sfios în mine sentimentul de melancolie. Mă văd la 80-90 ani, bătrână, privind înapoi la anii lor mici, neputincioasă că timpul a trecut atât de repede. Întorcându-mă la cea mai frumoasă perioadă a vieții mele doar în gând, nemaiputând să strâng în brațe tot universu-mi, nemaisimțind mânuțele lor calde noaptea și nemaiascultând respirația lor care mă transpunea pe culmi de beatitudine. Și plâng. Plâng ca și cum aș fi acolo fără să fiu capabilă, de multe ori, să mă întorc aici, să mă bucur că aici, acum trăiesc cea mai fericită perioadă a vieții mele.

Mi-e frică de viitorul (sper) puțin probabil al unui război, mi-e frică să nu avem un destin care să ne fure viețile, speranțele și scopul. Mi-e frică de accident, de boală, de moarte.

Din inimă îmi doresc ca, la fel ca data trecută, să fie de vină hormonii post-partum pentru tot amalgamul ăsta de frici oribile care mă cufundă uneori într-o tristețe profundă. Am obosit să-mi imaginez, fără să vreau, viața fără ei. Fără toți trei ai mei, pentru că și soțul meu intră la calcul. Nici fără mine. Fir-ar ei de hormoni.

Noi, mamele suntem făcute să simțim mai multă iubire decât oricine altcineva și îmi asum pachetul de frici cu care vine chiar dacă mi-ar plăcea, totuși, să mă mai lase să respir puțin doar iubire și atât. Îmi asum pentru că nu-mi pot dori mai mult pe lume decât să pot să simt dragostea asta o viață-ntreagă.

De când s-a născut primul meu copil nu-mi mai doresc nimic de Crăciun sau de ziua mea de naștere. Nimic material. Nimic simbolic. Tot ce vreau este să fim sănătoși și să ne putem bucura de viața asta minunată trăită în iubire și recunoștință până îmbătrânim. Împreună. Asta i-am spus și Clarei acum câteva zile când m-a întrebat ce-mi doresc de ziua mea care se apropie. Îmi doresc ca planul lui Dumnezeu să fie cu sănătate și viață lungă pentru mine și iubirile vieții mele. Atât.