Cu ce viteză se transformă prezentul în amintiri, mai ales după ce apare primul suflet mic în viața noastră? Amețitor. Ireal. Nedrept aș spune.

Oricât aș privi-o, oricât aș simți-o, oricât aș atinge-o, oricât aș ține-o în brațe și oricât aș fi de prezentă mă uit în spate și nu știu când a trecut un an, când au trecut doi, trei. Iar când vin acei oameni care îmi spun cât de greu îmi va fi împachetat în “stai să vezi când (ex.: începe să meargă/o duci la grădiniță/ajunge la vârsta x) nu pot să mă uit la ei altfel decât cu compătimire pentru că nu și-au dat seama încă ce viteză are timpul. Cum se duce indiferent dacă alegem să ne bucurăm sau să ne concentrăm pe partea grea. Cum trece și ne face copiii mari, iar pe noi cărunți, pe ei îi duce la casa lor, în familia lor, alta decât a noastră, iar nouă ne lasă casele goale.

Trăiesc cea mai minunată perioadă a vieții mele. Trăim, noi toți, cei mai minunați ani ai existenței noastre. Și îmi doresc să nu se mai termine, dar etapele se vor succede oricum. Ce ne rămâne de făcut nouă, oamenilor? În efemeritatea asta în care trăim. În iluzia că totul e veșnic. Tot ce putem face este să schimbăm direcția din care privim viața și să ne măsurăm binecuvântările, nu durerile. Să reușim să transformăm orice greu în binecuvântare este și mai minunat. Pentru că nimic nu e întâmplător și totul, de fapt, ne servește ca ancoră pentru creștere. Să trăim în iubire și recunoștință, să luăm tot din ce ne învață viața și, astfel, să trăim în pace, cu iubire și liniște. Pare greu de atins? Nu e o stare constantă, însă dacă o experimentăm mai des, dacă ne luăm mai multe momente în care să fim prezenți cu totul și să simțim, ne va fi din ce în ce mai natural să ne ancorăm în recunoștință. Știți cum se simte? Vă rooog să încercați s-o simțiți. Să plângeți de preaplin, de… recunoștință.

Chiar dacă timpul trece oricum, e atât de important cu ce vibrații îl umplem în marea lui majoritate. Cu ce vibrații ne obișnuim copiii și cum îi ghidăm și pe ei, prin energia noastră, să se raporteze la tot.