Da, au intervenit și alte situații cu Clara în următoarele zile de adaptare. În principiu respecta mai puțin regulile casei, împingea mult limitele și exploda repede. Am depășit momentele, însă a fost important să vedem toate motivele pentru care ea reacționa astfel:

• noua formulă și tot ce aduce asta la pachet;

• lipsa timpului petrecut la grădiniță (pentru că am ales să nu o ducem în prima lună de viață a lui Aris și deja începe să simtă plictiseala la alt nivel care nu o mai duce în creativitate – nici măcar în parc nu mai are chef să iasă);

• decalarea cu somnul de noapte și refuzul de a dormi la prânz când stă acasă = mult fond de oboseală.

După o zi în care a mai rămas și 5 ore inopinat cu mama pentru că noi a trebuit să plecăm urgent cu Aris la București pentru a-l vedea câțiva medici pentru o dermatită de contact urâtă și extinsă apărută pe primul weekend acasă și care ne-a speriat destul de rău, la întoarcerea noastră acasă Aris a stat mult în brațele mele pentru că toată ziua fusese și el departe, chiar dacă aproape. Scaunul de mașină, paturile de spital și mâinile medicilor nu sunt acasă. Ea avea nevoie să stea, la fel, în brațele mele după o zi petrecută departe, iar când a simțit că după atâtea ore plecați cu Aris eu tot cu el în brațe sunt, a izbucnit. Nu pe fratele ei sau pe mine. Pe Emilian. Și mă voia și lovea și plângea și nu își dorea să comunice deloc. De-atunci s-a activat ceva ce cu greu a reușit să gestioneze în scenă cu oboseala, noutatea și tot ce mai era prin suflețelul ei. Multe emoții.

Ne-a bușit puțin pentru că nu mai funcționa nimic din ce funcționase până atunci. Ce am făcut? Am discutat când era bine. Dimineața pe odihnă. În prima parte a zilei trăim mereu într-o armonie cu iubire multă. Când intervine oboseala ei, însă, nu mai poate gestiona situațiile, iar în momentele de frustrare pe care le-a avut era imposibil să discutăm. Am rugat-o, în primul rând, să-și asculte corpul și să doarmă la prânz. Aici este cea mai mare problemă din punctul meu de vedere. Cea care îi afectează controlul cel mai mult. Am stabilit să ne băgăm toți în pat mai devreme seara și să reluăm, practic, programul normal pe care îl are și când merge la grădi (nu mi se pare ok să o trezesc cu ceas când nu plecăm nicăieri; prefer să o las să se odihnească atât cât simte corpul, dar tot ne băgăm la somn la ora stabilită seara. Toți.).

Apoi am întrebat-o ce simte. Cu siguranță simte multe lucruri pe care nu știe să le traducă, să le exprime. Am ajuns împreună la concluzii precum faptul că simte că dacă împinge limitele va primi mai multă atenție exclusivă – i-am explicat că nu acesta este rezultatul pe care și-l dorește, nu atenția noastră negativă cu încordare și tensiune interioară (și nu numai). Altă concluzie a fost faptul că se preface că plânge (acea “smiorcăială” – nu-mi place cuvântul – fără lacrimi) doar pentru că vede că lui Aris îi sunt satisfăcute nevoile când plânge. I-am reamintit faptul că ăsta e singurul mod prin care el se poate exprima momentan. Ea poate folosi cuvinte, lucru pe care refuză să îl facă de multe ori, iar noi nu înțelegem ce vrea.

Ne-a văzut perioada asta mai tensionați ca niciodată și am întrebat-o dacă simte că lucrurile nu mai sunt la fel ca înainte. A spus că da, așa că i-am pus pe masă faptul că, prin ce alege să facă alege totodată tensiunea pentru că dintr-un punct încolo nu mai putem fi zen și îi punem consecințe pentru, de exemplu, trasul de timp de două ore în care se chinuie să strângă toate cărțile pe care le-a scos din bibliotecă înainte de culcare. Nu țipăm la ea, doar că tonul e ferm și, bineînțeles, consecințele nu îi plac.

I-am spus că noi stăm cu ei împreună constant, fiind amândoi (eu și Emilian) acasă, acolo, că îi dăm și ei timpul ei cu fiecare dintre noi și că, totodată, și Aris are nevoie de același lucru. Că amândoi sunt la fel de importanți și la fel de iubiți. Singura diferență fiind că el nu poate face nimic singur, situație în care a fost și ea la vârsta lui. Știu și înțeleg că e greu pentru ea.

Îi re-confirm că o iubesc de câte ori simt, o îmbrățișez ori de câte ori mă lasă să o fac, îi citesc, o țin în brațe când adoarme și când se trezește. I-am povestit din nou despre nevoile fiecăruia dintre noi, inclusiv a mea de a face duș atunci când ea simte să nu îmi dea drumul nici acolo, sau a lui Aris să stea pe mine venind din mine în lumea asta nouă și atât de străină pentru el. Am vorbit mult, atât cât m-a lăsat, despre ea, despre cum simte și cum vede ea noua viață împreună.

Ce s-a întâmplat după discuțiile de mai sus? A urmat primul somn de prânz când i-am spus să își asculte corpul și în sfârșit a făcut-o, iar Clara cu somn de prânz făcut este Clara, nu micul morocănos supărat. A strâns cartonașele Montessori împrăștiate înainte să ne jucăm toți mima, apoi a luat cărți punând mereu înapoi pe una înainte să o ia pe alta etc. S-a văzut un efort conștient pe care l-am aplaudat și pentru care am felicitat-o. Cu muuultă iubire. Am întrebat-o dacă vede o diferență la felul în care noi reacționăm și dacă simte echilibrul din casă. Le simțea, așa că a zâmbit foarte încântată de rezultat.

Își iubește fratele și știe ce nevoi are și cât de puține poate face la vârsta asta. Dar cu toată maturitatea ei emoțională e tot un copil care are nevoie de iubire, îndrumare, răbdare și conținere. Îi repet mereu că înțeleg că nu e confortabil să mă vadă cu el aproape constant în brațe și apreciez enorm faptul că nu are reacții nepotrivite nici verbale și nici fizice nici cu el nici cu mine oricâtă frustrare simte. Nu a spus niciodată lucruri precum “Vreau să plece!”, “Vreau să fim doar noi trei din nou.” sau “Nu mă mai iubești!” (ba din contră, spune că inclusiv Aris o iubește), nu ne lovește, nu ne bruschează în vreun fel. Pe tată-său se descarcă astfel. Știe că nu îl rănește fizic ușor. Simte siguranța că se poate descărca deși știe că nu e bine, și tot va fi iubita. Îi dăm mereu alternative de scos furia. Uneori le acceptă, uneori nu. Uneori le găsește chiar ea.

Aris are momente și momente în care simte nevoia doar de pieptul meu sau îi place și în căruț, în legănel, în baby nest sau în brațele tatălui lui. Iar Clara învață să accepte asta. E normal să îi fie greu. E perfect normal. Ne este nouă, d-apoi ei. Dragostea mea…