Cum am ales să o înțarc pe Clara blând? Ei bine, una dintre cele mai des întâlnite întrebări în imbox-ul meu. Am salvat unul dintre răspunsurile pe care le-am dat recent și vi-l redau aici, pentru că este un subiect de interes.

Înțărcarea blândă a Clarei este blândă în cel mai profund mod. A început acum luni de zile cu mici “pastile” aruncate din când în când în care îi spuneam că, la un moment dat, când va fi pregătită, va veni un moment în care va renunța la sân.

Evit să spun expresii de genul “țiți rămâne mică și tu ești mare” și refuz complet să iau în calcul fraze ca “nu mai am lapte/laptele nu mai e bun pentru tine” sau “e rușine la vârsta ta să mai stai la țiți”. Știți că e departe de mine genul acesta de abordare. Plus că la noi, cuvintele folosite a fost important să fie de la început ne-cosmetizate. “Țiți” este “sân”, sau “sânuț” dacă e să îl alintăm puțin. “Nani” e “somn” și “papa” e “mâncare”. Pentru că, așa cum “ursuleț de pluș” e un termen pe care copiii îl aud pentru prima oară, e nou, dar îl rețin și la un moment dat îl redau, de ce nu ar auzi de mic de “cortex prefrontal” (context: îi spunem că, casca protejează capul care, la rândul lui, protejează creierul și trebuie ținută și pe frunte pentru că acolo este cortexul prefrontal – cred că mai bine aș face o postare separată pentru subiectul ăsta al cuvintelor folosite în discuțiile cu copiii mici 🤔).

Așadar, totul a început cu mici “pastile” cu ce va urma la un moment dat. Apoi, a venit contextul internărilor mele în spital și, dacă la prima experiență a fost foarte greu pentru Clara, a înțeles apoi că îi e ok și fără sân. Că poate dormi și își poate potoli setea și foamea fără el. De fiecare dată când am revenit acasă am reluat alăptatul normal, dându-i spațiu ei să ne ghideze momentele și lăsând informația pe care i-o tot spun, să se așeze în ea și să creeze sens cu experiențele când eu nu sunt lângă ea și ea e perfect în regulă în acele situații.

Nu mă grăbesc cu înțărcarea pentru că și eu sunt foarte implicată emoțional în tot ce înseamnă momentul ăsta doar al nostru, la fel ca ea. Timpul și viața profesională, de asemenea, îmi permit asta astfel încât merg în ritmul ei. Clara nu are mese la sân regulate, la aceleași ore în fiecare zi sau același număr de mese, astfel încât nu am scos eu, personal, nicio masă a ei. Are zile când mănâncă mai puțin, zile când mănâncă mai mult. Mă ghidez strict după ea, fără să îmi propun să am un număr fix de mese pe zi care să fie constant în scădere.

Ce fac, în schimb, este să îi repet de câte ori e nevoie ceea ce am introdus în discuțiile noastre după ultima internare, cea de șase nopți: sânul nu îi mai poate asigura aportul de nutrienți de care corpul ei are nevoie acum. Mâncarea potolește foamea, apa potolește setea și sânul poate fi pentru iubit (dar nu doar el – sânul e doar o opțiune de iubit). Astfel, de câte ori îl cere, o întreb ce simte în corp. Îi e foame? Sau oare sete? Sau vrea să ne conectăm astfel? Atunci ea se gândește și îmi spune că vrea conectare. Sau vine direct zicând “sânuțul de iubit, mami!”. Acum este la stadiul în care începe să își dea seama când are tendința să ia sânul, dar de fapt îi e sete sau foame. Cere apă, de exemplu, după care zice “Foarte bine am spus! Mi-e sete!”. Dar are și momente când e nevoie să o întrebăm ce are, de fapt, nevoie.

Ne-a uimit acum ceva timp, nu mult, când am venit acasă după șapte ore în care am fost la București și am găsit-o mâncând. A cerut sânuțul să îl vadă, să îl salute, să îl mângâie și să îl pupe și s-a întors la masă. Apoi, după ce a terminat, l-a luat “la iubit”. Își dăduse seama că ei îi e foame și e acolo să mănânce mâncare, după care poate sta la conectat cât are nevoie. Ne uitam unul la altul, eu și Emilian, și nu ne venea să credem cât de constient a ales.

E un proces lung pe care, cum am spus, neavând presiune, îl fac în ritmul ei. Astfel nu a fost niciodată nevoie să o las să plângă refuzându-i sânul. Nu mi-aș dori asta. Sânul la vârsta lor, chiar dacă mănâncă pentru că vine uneori lapte chiar și numai când stă la iubit, este în mare parte pentru conectare. Niciodată nu i-l iau în condițiile în care plânge din orice motiv ar fi și vine la sân pentru a se regla sau atunci când stabilim că nu îi e foame sau sete. Da, de multe ori și mănâncă la el, dar din ce în ce mai rar, pentru că înțelege că nu îi mai ține de foame. Vede. Testează. De-asta spun că e o înțărcare blândă. Lungă și blândă. Fără lacrimi sau sentimente de respingere sau abandon (știu că sună puternic cuvântul, dar copiii mici văd în sân cel mai sigur loc care, dacă le este refuzat, cam asta simt).

Iar la somn, doar la sân o adorm în continuare. Asta dacă nu sunt plecată de acasă și o adoarme Emilian sau e în mașină când i se face somn și adoarme în scaun, dar cel mai des adoarme cu mine la sân. La fel, nici aici nu pun presiune. N-o să stea aici decât încă puțin raportat la câți ani are în față și o să ne fie dureros de dor de momentele astea. Dacă nu avem un motiv ferm pentru care să ne oprim, de ce să punem presiune să o facem într-o anumită perioadă de timp?