“- Doamnă, nu o lăsați să se dea în leagănul ăsta! Este prea mică! O să cadă! Nu te poți baza pe un copil că se ține bine. Nepoata mea are 4 ani și tot în ăsta de copii mici se dă de frică! Și așa și trebuie! E prea mică!

– Mulțumesc pentru grijă. Fiica mea se dă în acest leagăn deja de câteva luni. Este în regulă. Poate.”

Este unul dintre exemplele pe care le pot înșira fără să mă opresc curând, de afirmații și convingeri pe care oameni necunoscuți din parc, mai ales bunici, ni le adresează când o văd pe Clara că face lucruri de… “copii mari”.

Corect, copiii au un ritm și nu îi poți pune din prima să se dea în leagănul fără spătar, dar la fel de adevărat este că fiecare are un ritm propriu și nu trebuie comparați unii cu alții.

La fel cum, de altfel, nici tăiatul aripilor și inducerea fricii nu este o variantă bună pe termen lung. Poate te scapă pe tine, părinte/bunic de o atenție mai mare pe care e nevoie să i-o acorzi când învață să urce singur scările toboganului. Poate îți apasă ție butoane și îți scoate anxietatea la suprafață, dar, pe termen lung, să i se repete unui copil constant că e mic și nu poate, că nu e capabil și că ceea ce vrea să încerce e doar pentru copii mari, nu face decât să le înfrâneze potențialul lor real de dezvoltare.

Văd copii care la 3 ani sunt urcați de părinți în tobogan, cu ținut de mână și părintele cu el pe scări până sus, în situația în care copiii respectivi sunt perfect sănătoși și apți. Văd copii cărora le e frică să urce pe anumite trepte, iar frica lor este vizibil venită din spațiul exterior lor, de la cei care le-au indus-o de mici din propria frică.

Plus de asta, stima de sine scade considerabil (nu reușește să se construiască, de fapt), iar astfel de copii vor deveni viitori adulți cu temeri, anxietate, people pleasers sau vor fi blocați în instanța de victimă mult timp, neputând să își asume riscuri, să trăiască sentimente de pierdere, durere, eșec și să le lase să greșească pentru a învața.

Sentimentul de liniște și calm pe care părinții echilibrați îl dau copiilor atunci când le oferă încredere și îi lasă să ia decizii (într-un spațiu de siguranță, bineînțeles), construiește în pui convingerea că pot încerca și, la un moment dat, poate și din prima uneori, pot reuși. Încep să își calculeze alegerile și să le facă asumat, cunoscând consecințele, le crește reziliența la frustrare și învață să încerce. Să își împingă limite proprii și să se dezvolte la adevărată lor capacitate.

Bineînțeles că ține de noi să punem limite acolo unde simțim că este nevoie și să nu le permitem să facă lucruri care le pun sănătatea în pericol, însă, atunci când noi simțim anxietate pentru ceea ce copiii noștri încearcă să facă, să ne luăm o clipă și să ne gândim dacă este, într-adevăr, periculos, sau este doar proiecția fricii noastre. Recunosc că Emilian este echilibrul în această ecuație, eu luptându-mă cu frica mea se mamă. Nu vă gândiți că nu intervin acolo unde chiar simt că nu este safe, dar de cele mai multe ori îl las pe el să gestioneze.

P.s.: gândiți-vă că eu nu pot sta lângă el când îi taie unghiile Clarei de frică să nu îi ciupească degetele. În consecință nu am tăiat unghiuțe de Clara niciodată. Iar Clara, de câte ori sunt în apropriere și Emilian îi taie unghiile plânge. Îmi simte frica și o face a ei.

Aveți grijă mare ce sădiți în sufletele lor, mai ales în primii ani. Vor lua asta cu ei o viață. Sau până dau de un terapeut bun. Dar noi ne dorim să prevenim atât cât putem la nivelul la care suntem acum, nu să le dăm cât mai multe de vindecat. Și unde ține de fricile noastre puțin trase de păr, ne putem vindeca noi, pentru a nu le da mai departe către ei.