S-a întâmplat să surprind pe cameră atunci când filmam un moment de gâdilat și iubit, cum Clara m-a zgâriat pe față și m-a lovit cu piciorul din prea mult entuziasm combinat cu oboseală (las aici link către Reel). Am oprit camera negândindu-mă că ar fi fain să postez asta, dar cred că este o ocazie bună să vă povestesc cum am procedat apoi și cum o fac, de altfel, în astfel de situații.

Clara pierde din control atunci când e obosită. Ca orice copil. Și uneori ne lovește, ne zgârie sau ne mușcă. O mai face uneori și atunci când e furioasă. Inclusiv tendința să se rănească pe ea o are (asta a apărut prima, înainte să își dea seama că ne poate lovi pe noi). Se lovește cu capul de podea, se strânge cu unghiile, se mușcă – reacții perfect normale la vârsta ei. De ce? Pentru că în creierașul lor vin tăvălug emoții puternice pe care nu le pot controla și nu știu altfel cum să reacționeze. Lucrul acesta se învață.

Ce avem noi de făcut, pe lângă exemplul personal în gestionarea furiei, este să răspundem cu calm, dintr-un spațiu pe care copilul să îl simtă unul de siguranță, neamenințător, să le spunem că felul în care simt să se comporte nu este în regulă pentru că noi, în familia noastră alegem să nu rănim alți oameni, ci să ne comportăm cu iubire și blândețe. O variantă și mai bună este să nu folosim “Nu!”, ci o exprimare pe pozitiv (de ex. “Cu iubire și blândețe!” – noi pe asta o folosim des). Apoi ajută mult să numim emoția pe care o simt și motivul pentru care o simt. Au nevoie să își dezvolte inteligența emoțională, iar cunoasterea emoțiilor, mesajelor transmise de corp și conștientizarea felului în care au ajuns să simtă ce simt, sunt piese importante din puzzle. Urmează alternativa, foarte important. Pentru că un copil înțelege că NU trebuie să facă ceva, dar are nevoie să i se pună ceva în schimb. “Ok, nu fac asta, dar ce anume fac?”. Aici intervine lecția despre furie scoasă în mod sănătos, pentru că de scos e musai să fie scoasă. Ca toate celelalte emoții – altfel ajungem să somatizăm. Acum, de exemplu, i-am spus că poate, în schimb, să muște perna sau să lovească plasa protecțiilor de la pat.

A ales să se muște pe ea, dar dintr-un spațiu mult mai calm. I-am spus că alternativa asta nu este cea mai potrivită pentru că nici pe ea nu e în regulă să se lovească. (Îi repet des că) Ea are cel mai bine grijă de corpul ei. După asta mi-a spus “Sunt obosită, mami.”, a venit la sân, am stins lumina și s-a culcat.

În cazul în care ar fi continuat, lucru care se întâmplă uneori, i-aș fi spus că eu nu accept să mă lovească nimeni și că, dacă alege să o mai facă, eu voi alege să opresc jocul și dacă încă lovește aleg să mă depărtez (fizic) de ea până se liniștește. Nu o iau în brațe pentru a o opri. O iau în brațe doar dacă la întrebarea mea “Vrei să te iau în brațe?”, ea răspunde afirmativ, lucru care se întâmplă de multe ori atunci când este foarte obosită. Contrar aparențelor luând-o forțat în brațe, nu aș face decât să aplic o forță (îmbrăcată într-o îmbrățișare) care încearcă să o țină nemișcată. Aici poate interveni foarte ușor lupta de putere. Pentru că ei au nevoia să scoată furia, nu să fie imobilizați. E nevoie, însă, să învețe cum.

Încă lucrăm cu ea de câte ori avem ocazia la alternativele sănătoase de scos furia și e greu să controleze. Lucru perfect normal, repet din nou. Dar noi suntem aici, calmi, pentru a-i explica din nou și din nou că nu este o modalitate bună de a-și exprima emoțiile și pentru a o ajuta să găsească variante în schimb. Treptat. Până când vocea noastră va deveni vocea ei interioară și îi va intra în reflex să reacționeze sănătos. Sau până când ajunge la grădiniță și se dau peste cap principiile plantate parenting-ul nostru conștient. 🥴 Glumesc. Sper și cres că vom gestiona lucrurile și că bazele puse în primii doi-trei ani vor face o diferență considerabilă inclusiv când vor interveni alte persoane cu alte temperamente. E un proces.