Sunt doar răniți și din durerea lor atât pot da mai departe.

Se întâmplă frecvent ca în parc sau în alte locuri în care intrăm în contact cu alți copii, Clara să fie respinsă, lovită, să i se smulgă jucăriile din mână, să nu fie lăsată să facă o activitate etc.

E trist și doare să îți vezi copilul tratat așa atunci când el este blând și iubitor, împarte, îmbrățișează și lasă de la el.

E trist și doare, dar cu toate astea sunt luptele lui în care noi încercăm să nu intervenim decât atunci când simțit că este într-adevăr necesar. Ne-am propus să o lăsăm pe Clara să învețe să gestioneze situațiile care apar în relațiile cu alți copii pentru că avem convingerea că cei mici au nevoie să învețe să își asume deciziile și consecințele care vin în urma lor, dar e tare greu uneori. Așa că mai mergem în unele situații (eu în special) să o ajutăm pe Clara făcându-i dreptate prin poziția noastră de oameni mari, mai ales că ea încă nu se poate exprima verbal (ex. către copilul care nu o lasă să se urce pe tobogan: “Te rog să o lași și pe ea. Parcul nu îți aparține, ci este destinat tuturor copiilor.” – tot cu blândețe și către ei, deși îți vine să îi iei de o aripă).

M-a afectat foarte mult o scenă din parc de acum vreo două săptămâni când o fetiță de vreo 6 ani s-a jucat cu creta Clarei (pe care Clara i-a dat-o – încercăm să nu dăm altor copii lucrurile Clarei decât dacă avem acordul ei, eventual să le dea chiar ea). La un moment dat Clara nu mai avea nicio cretă și își dorea să deseneze, iar atunci Emilian i-a cerut fetiței o cretă înapoi pentru Clara. Fetița nu a vrut să i-o dea, iar Emilian i-a explicat faptul că creta este a Clarei, i-a împrumutat-o, dar acum o vrea și a rugat-o din nou să i-o dea. Fetița i-a dat-o Clarei și a fugit. După ce Clara s-a jucat cu creta câteva minute, a plecat să se dea în tobogane. Fetița de mai devreme a văzut-o și a fugit în orice loc mergea Clara nelăsând-o să se dea pe nimic, impingând-o și blocându-i calea. Inițial am lăsat-o pe Clara să vedem cum gestionează, dar am intervenit în momentul în care Clara s-a retras lângă tobogan uitându-se foarte bulversată, cu ochii aproape în lacrimi la fetița care îi bloca accesul peste tot, neînțelegând de ce se comportă așa cu ea. N-am văzut-o niciodată pe Clara așa. Am simțit în ochii ei sentimentul de nedreptate, dezamăgire, tristețe, confuzie. Am luat-o în brațe și am dus-o pe bancă. S-a ghemuit la sânul meu, iar fetița de 6 ani se uita cu ură în ochi (îmi pare rău că spun asta, dar fix asta se citea) de sus, din tobogan, la Clara. M-am uitat și eu urât către ea, n-am putut să-mi ascund ce simțeam.

Ce i-am spus Clarei? “Mami, copiii nu sunt răi. Sunt doar răniți și din durerea lor atât pot da mai departe.”.

Ne uimește maturitatea de care dă dovadă prin înțelegerea faptului că, dacă un copil se comportă urât cu ea sau îi ia ceva, cel mai înțelept este să se retragă și să îl lase să-și manifeste frustrările departe de ea.

Ne-a înmuiat sufletele până la lacrimi timide în ochi un alt episod recent în care, într-o vizită la niște prieteni care au o fetiță cu câteva luni mai mică decât Clara, după ce s-au jucat puțin împreună la început, cea mică îi lua Clarei orice jucărie își alegea și a și lovit-o de câteva ori. De fiecare dată Clara nu a reacționat cu aceeași monedă. Sub efectul oboselii, cea mică o lovea pe Clara din ce în ce mai des cu cât timpul trecea, iar la final, când i-am spus Clarei că urmează să pelcăm, s-a dus la fetiță și a început să o mângâie, dă o pupe și să o ia în brațe. Fetița și-a schimbat brusc atitudinea după câteva minute de nedumerire în care nu înțelegea de ce Clara se comportă așa cu ea după tot ce i-a făcut.

Atunci am avut confirmarea, și eu și Emilian, că ceea ce am sădit în Clara este ceea ce ne dorim să vedem în oameni. Să răspunzi cu iubire la ură, să oferi dragoste la schimb și să îi faci pe ceilalți să înțeleagă că nu agresivitatea este cheia… Nu pot explica ce am simțit când mi-am văzut copilul reacționând în felul în care a făcut-o cu înțelegere și blândețe. Și eu și Emilian, vorbind despre asta în mașină în drum spre casă, ne-am spus unul altuia că ne-au dat lacrimile în acel moment. Și chiar dacă nu ne place termenul de “mândrie”, pentru că nu este cel mai potrivit, am fost “mândri” de Clara și de noi.

Am profitat de situație să o felicităm și să îi spunem cât de bine a gestionat situația. Cât de matură a fost și cât de înțeleaptă. Cum a simțit să mângâie un copil care, prin agresivitatea lui striga, de fapt, după iubirea altui copil. Pentru că am aflat în acea seară că fetița era înconjurată în general de copii mai mari, în mare parte băieți, care se comportau cu ea cum s-a comportat ea cu Clara, iar atunci când a întâlnit pe cineva mai mic și apropiat de ea ca forță, a simțit nevoia să descarce tot.

Copiii nu sunt răi. Sunt doar răniți și din durerea lor atât pot da mai departe.