Dacă tot am deschis cutia Pandorei pe Facebook acum două postări…

Am primit comentariul acesta la clipul în descrierea căruia am vorbit despre faptul că Clara nu are acces la ecrane și am vrut să dezvolt puțin.

Las aici părerea mea:

Automat timpul este un factor extrem de important, dar inclusiv ecranele în sine sunt periculoase. Și nu mă refer la tipul de filmuleț: documentar sau film, desene cu bătăi sau prințese, meciuri de fotbal sau spectacole filmate pentru copii. Da, contează, dacă e să alegem între una rea și una mai puțin rea. Cu siguranță contează și tipul de conținut face o diferență uriașă, așa că dacă alegeți să oferiți ecrane, oferiți-le controlat. DAR. Îmi doresc ca din ce în ce mai mulți oameni să facă alegeri conștiente, în totală cunoștință de cauză, în special când discuția este despre copii mici, până într-un an, doi sau chiar și trei. Medical vorbind, în ceea ce privește dezvoltarea creierului, dar și emoțional.

Creierul copilului este afectat fizic prin prisma ecranelor și, cu cât sunt introduse mai devreme, cu atât repercusiunile sunt mai nocive. Dați, vă rog, un search pe google cu “creierul afectat din cauza ecranelor” sau ce combinație de cuvinte cheie vreți voi în direcția asta.

Primii doi ani de viață sunt pentru achiziții directe. Să învețe culori, forme, animale, atașament, prin intermediul ecranelor îngreunează procesul și îl face haotic, fără bază. Succesiunea rapidă a imaginilor, mult diferită de cum se derulează ele în viața reală în fața unui copil mic mai ales, îi supra-stimulează, creierul lor nefiind încă dezvoltat astfel încât să le poată procesa. Astfel îi îngheață. Îi blochează. Îi fac incapabili să audă altceva în jurul lor, incapabili să se poată deconecta, incapabili să se desprindă. Copiii ajung să nu se mai poată concentra pe alte activități. Se plictisesc repede, având un attention span scăzut (scuzați termenul, nu cred că este unul potrivit în română). Au de suferit inclusiv abilitatea de a relaționa și cea de gestionare a emoțiilor, iar în timp, inclusiv lipsa de mișcare se datorează afundării din ce în ce mai adânci în ecrane.

Felul în care copiii rămân ațintiți efectiv în fața unui televizor sau a telefonului, hipnotizați parcă, iar părinții sunt fericiți că reușesc astfel să își facă ei din treburi sau să își hrănească puii fără ca aceștia să riposteze, mi se pare ceva îngrijorător, nu îmbucurător. Să fii atât de ignorant încât să refuzi să afli studiile făcute pe creierele copiilor (și nu numai) în contact cu ecranele e cel puțin trist. Iar primii ani de viață sunt doar începutul.

Revenind, mâncatul nu ar trebui făcut pe pilot automat în fața unui ecran. Creierul nu trimite corect informațiile către stomac astfel încât să îl pregătească pentru digestie. Nici senzația de sațietate nu intervine natural, sănătos. Creierul nu își dă seama ce și cât mănânci atunci când faci altă activitate în același timp și procesul nu se derulează sănătos din niciun punct de vedere. Doamne, și câți copii văd mâncând la restaurante cu telefonul în față.

Ecranele dau dependență. Fie că vrem fie că nu vrem să recunoaștem asta. Eliberarea de endorfine din creier în momentul în care copilul este expus, este mare, iar creierul o caută iar și iar. Din ce în ce mai mult. La nivel cerebral, dpdv al hormonilor și senzațiilor resimțite, este același efect ca în cazul zahărului, iar mai târziu a țigărilor, alcoolului, p0rn*grafiei, dr0gur*lor. Și nouă ne dau dependență ecranele.

Pe lângă cea fiziologică, emoțional căutăm să ne satisfacem nevoile psihologice de bază prin social media sau orice altceva vedem pe telefon sau la televizor. Lucru care se întâmplă, la un alt nivel, și copiilor. Aparent stăm pe telefon de plictiseală. În concret, de fapt, suntem acolo pentru a ne acoperi golurile emoționale din sfera conectării, a competenței și a controlului. De ce credeți că vin mesaje urâte în comentarii? Oamenii caută inconștient conectare cu alții ca ei și validare, prin denigrarea celorlalți, a propriilor decizii, a propriilor vieți.

Înțeleg și sunt de acord cu faptul că trăim în era tehnologiei și că ecranele sunt parte din viața noastră, implicit a copiilor noștri, însă, cu cât reușim să le introducem mai târziu, cu atât mai bine. Dezvoltarea lor neuronală și emoțională depind de asta într-o măsură destul de mare și este responsabilitatea noastră să avem grijă și de aceste aspecte ale creșterii lor.

Alegerea noastră ca familie prin prisma lucrurile pe care le-am aflat de-a lungul timpului este să lungim cât mai mult drumul spre desene, filme, jocuri sau orice implică timp mult petrecut în fața ecranului, oricare ar fi el.

Două cărți vă recomand:

• O generatie in pericol – Jonathan Haidt;

• Efectele televiziunii asupra minții

umane – Virgiliu Gheorghe.

Plus multe informații puse gratuit în spațiul public de Urania Cremene în zona de parenting, Lorand Soares Szasz în sfera de business, Paul Olteanu cu perspectiva neuroștiințifică și cu siguranță mulți alții care oferă prin webinarii, podcasturi și postări în social media parte din concluziile studiilor despre care vorbeam mai sus.