Este 3:39 noaptea când scriu aceste rânduri. Clara e încă în vacanță. 7 ianuarie. Tocmai mi-am analizat nivelul de oboseală și mi-am dat seama că acum, în acest moment, stau chiar bine. Nu știu cum voi fi mâine noapte, peste o săptămână sau peste o lună, dar acum, de ceva timp (nu știu să spun cât – pierzi noțiunea cu unul mic mic și unul în vacanță de la grădi) chiar sunt ok.

M-am pus în pat la 20:30 cu Aris și cu Clara care, în vacanță fiind, chiar dacă nu îi e somn vrea să se culce odată ce mă urc și eu în pat și sfârșește de cele mai multe ori adormind după 2-3 ore, după multe discuții interesante pe întuneric, după multe ture până în living să vadă ce face tati, altele la baie, altele la ea în dormitor să verifice ceva dintr-o carte plus muuuultă dragoste.

“Clara, e ultima întrebare la care îți răspund în seara asta, apoi te culci, bine?”; iar după ce se termină cu ultima întrebare urmează “Mami, te iubesc cel mai mult din Univers! Cel mai mult de pe Pământ! Îți mulțumesc pentru dragostea ta pentru mine și pentru Aris și pentru tati!” – asta este fix de azi-noapte + luat în brațe și pupat și urcat pe pieptul meu. Mai zi-i să se oprească și să doarmă dacă mai poți. Într-un final a adormit instant cum a venit și Emilian în pat. Am adormit și eu, iar la 2:57 l-am alăptat pe Aris. La 3:05 îl țineam să scoată gazele și nu-mi venea să îl las jos de drag văzându-l în lumina slabă. L-am pupat mult, am plâns puțin și l-am așezat în pat. M-am pus lângă el, dar n-am dormit până pe la 3 și jumătate pentru că Aris avea gaze și se foia mult în somn, așa că l-am trezit pe Emilian să îi schimbe scutecul și să îi dea Espumisan. El face asta noaptea invariabil. La fel a fost și cu Clara. La ea îmi aduc aminte că în primele săptămâni adormeam atât se profund în alea trei minute cât îi schimba scutecul încât parcă mă trezea din morți când o aducea înapoi. Adevărul e că nici nu aveam atât de multă experiență în alăptare ca acum și îi dădeam să mănânce stând doar ridicată cu ea în brațe, iar Clara stătea muuult de tot la sân inclusiv noaptea când de multe ori adormeam cu ea în brațe. Aris își termină mesele în maxim 7 minute și îl alăptez deja de ceva timp aproape doar culcată, în poziție de somn. Odată ce am făcut asta cu Clara pe la 4-5 luni nopțile mele au devenit mult mai ușoare. Acum simt că e mult mai ușor. Revenind, Aris e schimbat, adus înapoi, dar mie îmi vine în minte discuția cu mine care m-a făcut să iau telefonul și să scriu asta, așa că mă conformez. Este deja 4 dimineața acum. Nu sunt ruptă de somn. Chiar a fugit aproape de tot cu scrisul ăsta chiar dacă am mereu protecția de noapte activată pentru lumina albastră a telefonului. În general pe la 7 Emilian îl ia pe Aris și atunci pic în somnul cel mai adânc, întrerupt de alăptări, dar adânc, până mă trezesc de tot undeva între 9 și 11. Ce plajă mare.

Update în timp real: Aris s-a foit (a se citi “scremut”, dar nu îmi place cuvântul) până pe la 5:30 când Emilian s-a ridicat și l-a luat din dormitor. Îl ia și efectiv se plimbă cu el dormind în brațe pentru că așa îi e bine la burtică. Îl mai pune în căruț, îl mai ia în brațe. El dormind legat de pe la 22:30 până la ora asta, cu doar o trezire scurtă de scutec, s-a trezit și a insistat să îl ia mai devreme azi, eu având impresia (despre care vă vorbesc fix textul ăsta) că nu sunt obosită. Nu sunt obosită pentru că el, soțul meu, face front comun cu mine în tot ce înseamnă creșterea copiilor. Că aici voiam să ajung. Noi nu am avut ajutor în creșterea propriu-zisă a copiilor pentru că “am avut ajutor” de la el. De fapt, exprimarea corectă fiind “i-am crescut împreună” așa cum ar fi normal să se întâmple. Tatăl nu trebuie să ajute. Tatăl e tată. E și el părinte ca noi, mamele. Lucru care, din fericire, simt că începe să se normalizeze în din ce în ce mai multe familii ale generației noastre.

Analizez puțin și noaptea trecută. 20:36 pus în pat cu Aris. Alăptat. Apoi alăptat la 21:08, 1:22, 3:19 + scutec schimbat de Emilian aici, apoi iar la 4:45 și 5:52. Ieri noapte de pe la acel 4:45 până pe la 7 Aris s-a foit continuu de la gaze. L-am lăsat pe Emilian să doarmă până la 7 când l-am trezit să meargă cu el în living sau în bucătărie sau pe unde își fac ei viața de băieți cât noi, fetele, dormim duse în dormitor. Așadar, de pe la aproape 5 până pe la 7 nema somn, doar reprize întrerupte, apoi alăptat la 9:21 și 10:21 când ne-am trezit eu și Clara (Clara dă tonul la ridicat din pat dimineața).

Alaltăieri a adormit și ea devreme, pe la 20:30, s-a trezit pe la 5, n-a mai putut să doarmă până pe la 7 și apoi a dormit până la 11. Eu cu ea, că na. Dar cu pauze de alăptat și foitul de gaze al lui Aris.

Cam așa sunt nopțile și totuși sunt foarte bine fără cafele peste zi. Cel puțin așa simt. Cu siguranță e oboseală, că doar de-aia m-a bușit și gripa A în ajunul Crăciunului, dar la nivel conștient nu mă simt obosită.

Am momente, însă, când Emilian mai pleacă 1-2 ore de acasă cu treabă pe la clienți, Clara e super energică, Aris vrea să doarmă doar în brațe sau plânge din cauza leap-ului, iar eu mă simt suprastimulată și deja am tendința să ridic tonul când Clara varsă intenționat apa de la pictat fix pe masa din living și văd cum se prelinge să cadă pe covor, fug să iau șervețele cu Aris plângând trezit brusc din somnul de la sân, asta după ce mai devreme Clara a vrut să o ajut eu la baie deși se descurcă singură și am pus reductorul, am dezbrăcat-o, am șters-o cu celalalt copil dormind la sân, apoi am schimbat-o de trei rochii, una la fiecare dans al ei pe muzică “Mai tare, mami, că am spectacol!”, m-am ridicat să îi dau o pereche de pantofi cu toc de-ai mei din dressing, i-am pregătit ce avea nevoie de pictat, totul cu o mână după ce abia l-am adormit pe Aris la sân cu greu având somnul agitat din cauza (cum am mai spus) leap-ului. Apoi, după ce ștergem apa împreună Aris plângând – vă aduceți aminte că a vărsat-o intenționat – Clarei i se face foame. Îi e foame și celuilalt. Mănâncă atât de diferit momentan. No, acesta este un exemplu când simt cum se ridică tensiunea și mă simt, cum spuneam, suprastimulată cu tendințe de ridicat tonul.

În general Emilian e acasă și împărțim tot (avem șansa să lucrăm amândoi la business-urile noastre de acasă), dar în acele puține momente când nu e și nu preia el când un copil când pe altul, când pe amândoi atunci când fac (și chiar fac mai mereu) pipi liniștită – lux, nu?. Plus de asta știți că o dată la două săptămâni ne ajută o doamnă la curățenie – am povestit super pe larg despre asta într-o postare, o identificați rapid în feed -, iar soacra mea ne face o supă cremă și un orez brun cu legume în fiecare luni, lucru care contează.

Măi, mamelor care nu aveți ajutor nici de la soț nici de la nimeni, cum de n-o luați cu capul? Mi se pare imposibil să ieși sănătos mental din maternitate SINGURĂ. Sunt foarte recunoscătoare că putem fi noi doi, amândoi împreună constant aproape și nu a fost nevoie să implicăm bunicii fizic, să îi aducem cu noi în casă sau să lăsăm copiii la ei. Dar suntem AMÂNDOI.

Și ca să revin în prezent, pe 7 Ianuarie Clara a reînceput grădinița, iar eu m-am reîntors la sală după naștere (o văd de la geam, e lângă noi) – fug imediat după ce alăptez și mă întorc într-o oră și puțin. M-am întors mai mult împinsă de Emilian inițial pentru a mă rupe puțin de cotidian. El mai pleacă să rezolve lucruri pentru firmă alea 1-2 ore pe zi, dar eu nu, așa că era nevoie (și a funcționat pentru că m-a lovit o motivație cum n-am avut niciodată – și nu sunt ironică). Măi, dar mă duc la sală de 2-3 ori pe săptămână cu copil de trei luni acasă. Și o dată pe săptămână am și o oră de Pilates mai nou. Iar acum câteva săptămâni am fost și o tură în mall singură. Am fost și la unghii. Și la epilat. Nu toate în aceeași zi, normal. Măi, dar am fost. Am putut. Am avut cum să îl las pe Aris cu tatăl lui cât Clara a fost la grădi și să mă rup total de la realitatea de acasă nu pentru că nu îmi iubesc copiii și vreau să “scap”, ci pentru că mă pot concentra și 100% pe mine, știindu-i pe ei în siguranță. Și cea mai cea, am mers aranjată, în rochie și pe tocuri, împreună cu alte mame la o conferință cu Urania care a durat 2h30 într-o SÂMBĂTĂ. Emilian l-a luat pe Aris în sistem, Clara a luat bicicleta și au stat afară cât eu am fost plecată. S-au super distrat, iar Aris a dormit la aer.

Și, repet, sunt foarte ok cu oboseala. Foarte foarte. Nu mă ia somnul și nervii peste zi (doar ridicările alea de tensiune de vin destul de răruț momentan de care vă ziceam). Dar nu îmi pot imagina cum se simt mamele care sunt singure singure până și doar cu un copil, darămite cu doi. Fizic, uman, n-ai cum să te împarți, să stai calm, să fii Zen și să funcționezi bine în relație cu copilul când tu nu ești bine și faci totul singur inclusiv curățenie și mâncare. Știți? Se zice că copilul e cel mai important. Eu cred că mama e cea mai importantă. Pentru că trăim în simbioză cu copiii noștri, iar dacă noi nu suntem bine nici ei nu sunt bine.

Așa că acceptați ajutorul (sper din suflet să nu fiți nevoite să faceți și compromisuri pentru acest ajutor, că aici e problema mare cu bunicii care se impun peste regulile și viața cu totul a părinților) și luați-vă timp și pentru voi cât puteți. Chit că vorbim de un duș în tihnă sau 2 pagini citite într-un moment mai liniștit al zilei. Voi trebuie să fiți bine pentru ca copiii voștri să fie bine. Nu uitați asta. Și spuneți-le-o și celor din jurul vostru dacă nu o știu (partener, bunici, prieteni).

E o minciună să vă lăsați să credeți că totul va fi bine dacă veți uita de voi pentru ca restul să fie bine. Nu vor fi. Energia voastră, ca mame, influențează semnificativ energia întregii case. Mai ales cu copii mici. Și ar trebui prioritizată.