E așa o contradicție pe tema asta în mine… Văd și simt câtă nevoie are Clara de mine toată, mai ales când traversează perioade, ca cea de acum, când este efectiv lipită de sânul meu aproape constant. Observ tiparele de somn când adoarme în brațele mele și, cu vreo două ore înainte de trezire se lipește iar, mutându-se continuu de la un sân la altul până se trezește. Știu cum mă strigă de nenumărate ori de fiecare dată când plec de acasă și aud cum mă cheamă când stau prea mult în altă cameră și ies din câmpul ei vizual.

Totodată o observ cât de grijulie și atentă, cât de iubitoare și blândă este cu copiii mai mici ca ea. Cât de drag îi e de ei. Cum îi îngrijește și îi drăgălașe. Cum le oferă din mâncarea ei, cum îi mângâie și îi dă cu spf. Observ cum se comportă cu prietenii ei, jucăriile de pluș și cu bebelușul de jucărie, cum le dă lor întâi să mănânce înainte să ia ea câte o lingură, cum îi pune la celălalt sân al meu atunci când ea e acolo și vreunul dintre ei prin preajmă.

E pregătită sau nu?

Cât despre mine, nici nu știu ce să spun. Am trecut clar de perioada în care simțeam cu toată ființa că nu mă pot gândi la alt copil, dar nici nu sunt pe deplin into it și cred că din acest motiv nici nu va veni prea curând. Nu sunt suficient de deschisă energetic pentru asta. Încă nu simt că aș putea să împart timpul Clarei și să mă iau ei. În continuare nu pot cuprinde cu mintea cum voi putea iubi alt copil atât de mult ca pe Clara.

În cadrul unui eveniment am avut ocazia să îi pun o întrebare lui @raluca_anton și am întrebat-o fix asta: de ce simt ce simt referitor până și doar la gândul spre al doilea copil?

Raluca mi-a spus că probabil mi-e teamă că voi pierde ceva. Ceva ce poate n-am avut în copilărie, dar am acum.
Mesajul ei a făcut click în momentul în care i-am povestit lui Emilian discuția și mi-am găsit răspunsul, cum se întâmplă de multe ori atunci când îmi vorbesc gândurile cu voce tare. Simt că iubirea pe care i-am oferit-o Clarei de când s-a născut, timpul, dăruirea, căldura, educația și modul în care ne-am construit relația, toate astea ar trebui să le trăiască orice copil din lumea asta. Nu există cuvinte pentru a descrie conexiunea asta atât de intimă. Eu nu am trăit-o așa și cu siguranță nici mulți din copiii generației mele, ale părinților sau ale bunicilor mei. Dar dacă toate astea le-am dat ei, cum să nu le pot da cu aceeași dedicare, intensitate și constanță și următorului bebeluș? Cum să nu îi pot oferi ocazia să simtă ce a simțit primul meu copil și Clarei să îi iau șansa de a simți asta în continuare? Asta crede sufletul meu. De-asta se tot gândește și răzgândește. Pentru că, dacă înțeleg în teorie faptul că iubirea va fi diferită, dar la fel de mare, înțeleg și că timpul nu se poate decât împărți, la fel și eu. Fizic nu mă voi putea dărui total doar puiului nou venit, așa cum am făcut-o pentru Clara. Și asta îmi rupe sufletul.

Orice copil merită să se simtă cuprins cu totul, acceptat, iubit real, fără margini. Merită timp și intimitate pentru a-și construi atașamentul și a-și dezvolta încrederea și valorile. Fiecare copil merită părinți conștienți și deschiși să se vindece pe ei și să învețe cum să crească pui echilibrați în iubire necondiționată și fermitate împletită cu toată căldura din lume. Toți copiii merită medii liniștite, oameni calzi alături și energii bune în jur, fără certuri, fără părinți epuizați sau absenți, furioși întru totul sau triști peste măsură, fără tensiuni constante de la familia extinsă sau străini care îi îngrijesc. E destul lumea asta din jur cum e. Acasă ar trebui să fie cel mai liniștit spațiu cu putință și brațele mamei cel mai sigur loc.

Dar mai cred și că fiecare pui își alege familia și cei care ajung în medii neprietenoase au o misiune clară pe acest pământ, între acei oameni sau, mai departe, când pleacă de acolo cu bagajul plin. Gândul ăsta mă face să am mai multă încredere în planul Universului și să nu mai simt atât de multă durere, ci speranță combinată cu entuziasmul siguranței unui drum cu sens atunci când văd suflete mici înconjurate de suferință.