Aris s-a născut natural la 40 săptămâni și 2 zile.

În video aveți un rezumat de 3 minute. Video-ul integral, de aproape 10, este pe TikTok, unde l-am putut urca. Dar toată povestea e pusă aici, în scris, oricum.

Travaliul a fost aproape identic cu cel al nașterii Clarei (am povestit cu lux de amănunte despre el în blog: https://alexandraolr.ro/momlife-povestea-nasterii-clarei/). La fel ca atunci mi s-a rupt apa la 6 dimineața. Contracții nu erau. Am așteptat-o pe mama să vină la noi să stea cu Clara așa cum a fost planul făcut și povestit din timp cu Clara, am mâncat ovăzul de dimineață, am pus ultimele lucruri în bagajul de maternitate (periuța de dinți, gutierele etc.) și am plecat spre maternitate foarte recunoscătoare pentru faptul că nașterea s-a declanșat spontan.

La fel ca la Clara, dilatație 1 spre 2, contracțiile întârziau să apară. Între timp mi s-a administrat puțin calciu intravenos, 3 supozitoare de Uscosin, 3 doze de No-spa pe venă, să ajute colul. Contracțiile s-au pornit pe la 12 și se intensificau treptat. Foaaarte treptat. Ca la Clara. 🤭 Mi s-a spus că corpul meu e clar proiectat astfel de îmi seamănă nașterile atât de mult. Până la final de tot a fost totul aproape identic, asta ca să nu o mai spun de fiecare dată. Între timp am făcut plimbări în salon, pe hol, pe scări, am stat pe minge, am ațipit în pat de câteva ori. Totul pe lumină difuză, cu muzică de pian pe boxa portabilă și cu Emilian lângă mine. A fost acolo de la început până la final.

La ora 18 aveam abia dilatație 3 și curând mi s-a montat cateterul pentru epidurală, mi s-a administrat prima doză și ne-am mutat în sala de travaliu. Epidurala, însă, a încetinit mult contracțiile (lucru care la nașterea Clarei nu s-a întâmplat) și a fost nevoie de câteva picături de oxitocină sintetică. Am continuat la fel cu plimbări, minge, legănat de pe un picior pe altul, odihnă în pat din când în când, deși încercam să stau cât mai mult la verticală pentru a ajuta travaliul cu gravitația.

Dilatația creștea încet până când s-a dus efectul epiduralei și am început să simt durerile mari, de 100 pe ctg. Cele mai bune contracții (= cele mai dureroase) erau în momentele în care eram singură cu Emilian în cameră, noi cu iubirea și muzica noastră de pian, lumina aproape stinsă, cu el susținându-mi tot corpul cu îmbrățișări în care mă abandonam într-un dans de pe un picior de altul prinsă ba de pat cu mâinile, ba de o bară laterală. Foarte intens. Durerile erau mari. Eram, însă, abia la 6cm dilatație. Înainte de acel tușeu puteam să jur că sunt contracții de final, dar nu eram decât la 6cm.

Am cerut a doua doză de epidurală și pentru că eram legată la perfuzia cu oxitocină totul o luase la vale în așa hal încât fiecare contracție era mai lungă și mai puternică. De când mi s-a administrat a doua doză până și-a făcut efectul am simțit cum fiecare contracție era mai puternică și mai lungă. Mi-au spus să mă întind puțin să mă odihnesc pentru expluzie și mi-au conectat ctg-ul pentru monitorizare. Aris a fost bine pe tot parcursul travaliului. Ușor, epidurala și-a făcut efectul și am început să simt senzația de a împinge (da, ca atunci când mergi la toaletă pentru numărul 2. Fix așa.), dar fără durere. Senzația se intensifica cu fiecare contracție.

Epidurala de la nașterea Clarei a fost diferită. Am avut un anestezist diferit în echipă și fiecare are formula lui magică. La Clara nu am simțit nici durere, dar nici nimic altceva. Era, pur și simplu, vid. Acum, însă, nu simțeam durere, dar simțeam, în rest, tot.

Senzația de împins era din ce în ce mai puternică. Devenea foarte greu de dus și mă întrebam doar cât de puternice ar fi fost durerile din acel punct fără epidurală. La un moment dat devenise totul atât de intens încât l-am rugat pe Emilian: “Cheamă ce cineva pentru că simt efectiv cum îmi naște corpul singur.”. A venit asistenta de la Ati (doamna Mari, ce femeie minunată! Mi-a fost alături și la nașterea Clarei) și m-a pus să deschid picioarele și să încerc să împing atunci când simt. Nu atingea nimic, doar privea. Zâmbea. După câteva contracții l-a chemat pe doctorul meu. A venit, a făcut un ultim tușeu și a spus “E aici. Hai!”. M-am mutat în sala de nașteri, imediat lângă, m-am urcat pe pat, Emilian era lângă umărul meu.

Pentru că simțeam fiecare mișcare a lui Aris pe canalul de naștere totul era mult mai intens decât la expulzia Clarei, așa că, în toată avalanșa de senzații și emoțională am pierdut aerul în prima contracție și jumătate, fără să împing eficient. A doua jumătate a celei de-a doua contracții, însă, și ultima contracție l-au împins pe Aris în lumea exterioară și l-am primit pe piept. Am simțit fiecare mișcare a lui prin vagin, toată presiunea căpuțului în cercul de foc, pe perineu, ieșirea și corpulețul mic care a alunecat, apoi, afară. Mi s-a părut ca o trecere între două lumi. M-am uitat spre Emilian și am spus “E aici!”. 07.11.2025, ora 23:22. Era acolo. Plângând minunat la mine în brațe.

Iar pentru că kit-ul de celule Stem era puțin diferit de cum erau obișnuiți cei din echipa mea a durat puțin mai mult până s-au recoltat, aproape în ultimul moment în care se mai putea face procedura, astfel încât am prins și recoltarea de celule și clamparea târzie a cordonului ombilical. Așadar Aris a primit tot ce putea primi.

Am mai cerut, mai în glumă, mai în serios, încă o doză de epidurală sau niște xilină local pentru că știam că urmează reparațiile și nu voiam să le simt. M-am uitat la medic și l-am întrebat cât de rău e. Mi-a spus că perineul e intact. Poftim? Nu-mi venea să cred. Da. Doar o cusătură mică în interior, dar ceva superficial. Mi-a spus de dinainte că există și posibilitatea asta, însă nu puteam crede că, dacă la Clara m-am rupt în expulzia a 2320g de minune acum nu mă voi rupe. Aris a cântărit 3130g și mi s-a spus ulterior că tocmai pentru că Clara a fost mai mică a ieșit, poate, ca un glonț, perineul neavând timp să se extindă treptat. Și toți, absolut toți oamenii cu care am intrat în contact după naștere mi-au confirmat faptul că pregătirea pentru momentul expulziei e contat enorm și a făcut o mare diferență: masajul perineal făcut din săptămâna 37, urcatul până la 10 pe scări o dată pe zi, mersul pe jos 2-3km aproape zilnic. Așadar, reușisem. Urma să fie o recuperare ușoară și lină. Eram inundată de recunoștință.

L-au luat pe Aris după câteva minute, l-au cântărit, i-au făcut verificările și a venit din nou pe pieptul meu fără să fie spălat sau înfășat. Avea doar scutec, căciuliță și o pătură peste și am stat așa, cu el în brațe, lipiți, toată perioada în care mi s-au făcut procedurile post-naștere acolo jos + cele două ore de monitorizare pe care le-am petrecut întoarsă în camera de travaliu, de data asta cu brațele mai pline, dar cu aceeași muzică de pian, lumină difuză și iubire alături. Am coborât de pe masa de nașteri cu el în brațe, pe picioarele mele, fără senzații de amețeală sau vreun disconfort. Datorită faptului că nu m-am rupt nu am pierdut mult sânge, așadar anemia a fost aproape inexistentă post-partum de data asta (la Clara amețeam și când mă duceam la toaletă și la o săptămână-două după naștere). În pat, în camera de travaliu, Aris, la fel ca Clara, s-a atașat prima oară la sân. Am stat toți trei într-o baie de recunoștință și uimire pentru tot ce am trăit. Eram fascinați. Mă simțeam atât de puternică și de mândră de mine. Pentru cum am gestionat, pentru dansul dintre mine și Emilian în travaliu, dintre mine și echipa medicală, dintre mine și mine în momentele în care mă gândeam că poate, totuși, nu mă dilat suficient și nu voi reuși, pentru toată pregătirea de dinainte care m-a ajutat să îmi simt corpul și să îmi ascult sufletul, pentru tot ce am trăit. Și pentru CUM am trăit tot. Dumnezeu este în noi. Acolo. Prezent în fiecare celulă și în fiecare bătaie a inimii. Suntem preaplini de el. Dacă voi uita vreodată asta, mă voi întoarce în momentul nașterii lui Aris, când am simțit cum doar îmi ajut corpul să aducă în această lume un suflet nou.

La final am plecat toți trei în rezerva mea pentru a ne mai conecta puțin, urmând ca Emilian să plece acasă, la Clara. Era deja aproape de 3 noaptea.

•

•

•

Următoarele zile de după nașterea lui Aris au fost grele.

Recuperarea mea a fost minunată și extrem de rapidă. Mi s-a scos cateterul de epidurală imediat după plecarea lui Emilian și branula a doua zi, după ce mi s-a făcut un calmant pentru contracțiile uterine normale, dar extrem de puternice, de după naștere. Primele 24h m-a durut îngrozitor fiecare contracție în parte. Nu mă așteptam la asta. De la naștere la naștere sunt mai puternice pentru că corpul știe deja ce are de făcut și trage să ducă uterul la dimensiunea normală mai rapid. Dar totuși. Nu mă așteptam la intensitatea asta având în vedere că la Clara nici nu le prea simțeam. Mi s-a făcut pe la prânz un calmant pe venă și seara am mai cerut un supozitor. Apoi au fost mai ușor de dus până au trecut de tot la 48h. Eram o floricică pe holurile secției. Mă simțeam de parcă nici nu născusem și cu oricine vorbeam din cadrele medicale cu care intram în contact îmi spuneau că văd extrem de rar o naștere ca a mea. Ca la carte. Minunată. Fără daune și atât de frumos gestionată de noi toți. Am fost cu toții o echipă.

Am avut alături medicul meu care mi-a urmărit sarcina (dr. Ion Constantinescu) și pe doamna doctor neonatolog Eugenia Grumezescu care a fost acolo și la nașterea Clarei și pe care am avut-o ca neonatolog toată perioada de după. Asistentele minunate, moașa minunată, doamna Mari, asistenta de la ATI, la fel, minunată (atât de tare mă bucur că a fost lângă mine și acum) și soțul meu. Doamne, soțul meu. Nu puteam să-mi imaginez un om mai minunat cu care să merg prin viață. Sunt atât de recunoscătoare pentru tot ce înseamnăm “noi”. Despre el a spus medicul de gardă, dr. Onu – alt om minunat, care a asistat la naștere din ușă (medicul meu venind de acasă pentru a ma asista) că rar a văzut tați atât de echilibrați ca Emilian. Cât de informat, conținător și calm a fost în toate cele 17 ore cât a durat totul.

Am spus că următoarele zile de după nașterea lui Aris au fost grele. Nu din cauza recuperării mele, după cum probabil v-ați dat seama, ci din cauza adaptării lui dpdv digestiv. Vă povestesc.

•

•

•

Am spus că următoarele zile de după nașterea lui Aris au fost grele nu din cauza recuperării mele, ci din cauza adaptării lui dpdv digestiv.

Nu i se regla glicemia, din cauza căreia era foarte puțin activ, părea extrem de obosit continuu și nu se putea hrăni la sân, neavând forța necesară să o facă eficient. S-a mai adăugat o mică infecție pentru care a fost nevoie de antibiotic, icterul neonatal și toate, într-un cerc vicios, l-au ținut departe de sânul care, prin lapte, era singurul care îl putea stabiliza.

A stat pe perfuzii aproape constant primele zile. M-am muls de câteva ori și i-am dat laptele cu seringa, urmând un carusel emoțional foarte intens în combinație cu hormonii post-partum. Am scos întâi 04ml apoi 2, apoi 5, apoi 8, apoi 25, 60ml după care m-am oprit și i-am dat doar sân. Știam cum funcționează instalarea lactației și nu îmi doream să extrag din sân mai mult decât era cererea lui Aris pentru că altfel aș fi dat-o într-o furie a laptelui pe care nu mi-o doream. Am domolit sânii cu multe ture de căldură umedă (prosop îmbibat în apă fierbinte pus pe sâni), mult mult masaj și pompa folosită, când a fost cazul, doar pe extracție, nu pe stimulare.

Am stat 4 nopți în maternitate. Prima, cea în care am născut, 3 ulterior. În cea de-a 3-a noapte a fost un alt medic neonatolog de gardă care, deși lui Aris îi era foame, insista să îi dau la schimb suzetă în loc să încerc să îl hrănesc acolo, la perfuzie, așa cum o făcusem peste zi. Fusese același medic care a insistat ca Clara să primească 5ml de lapte praf cu 3 ani în urmă. Nu i-am dat suzetă lui Aris. Am insistat, venind cu contra-argumente pentru tot ce spunea, să intru să îl hrănesc și am reușit. Am rugat să fiu chemată de câte ori îi e foame orice înseamnă asta. Am făcut planton în acea noapte și am fost să îi dau sân ori de câte ori a cerut. Eram încrezătoare că glicemia va arăta bine de dimineață, dar n-a fost așa. Era o oarecare evoluție, dar prea mică. Așa că doamna Grumezescu a venit foarte fermă cu un plan în ultima zi petrecută acolo (despre care încă nu știam că va fi ultima): renunțăm la perfuzie, alăptez la cerere, maxim la 3h și mă mulg imediat după pentru a i se mai administra cu seringa câte mai acceptă. Vedem, apoi, dacă începe să se regleze situația.

Eram ba sus ba jos cu moralul. Foarte greu. Am plâns mult de tot în anumite momente. Când îl aveam la sân și îl vedeam cum pur și simplu nu poate sta treaz mă simțeam atât de desnădăjduită și de lipsită de putere. Simțeam că nu pot face nimic să îl ajut, deși, cu laptele făceam multe. Creierul, însă, mă sabota.

În acea zi m-am muls, l-am hrănit la sân, a primit completare cu lapte matern (nu am vrut să se folosească biberon pentru a nu-i afecta relația cu sânul ci, cum v-am spus, a primit cu seringa). Seara lucrurile erau înspre bine. Iar în acea seară, în acea ultimă seară au venit parcă doi îngeri pe tură care au ghidat toată situația scoțându-ne la mal. Nu știu cum au nimerit amandouă pe tură în același timp, fix în acea seară. Asistenta pe neonatologie, mult mai în vârstă decât cele de până atunci și asistenta pe lăuze pe care o avusesem alături și pe perioada în care am fost în maternitate când am născut-o pe Clara și care este consultant în alăptare de mulți ani, ambele cam de vârstă cu tatăl meu, au intervenit în momentul în care, pentru prima oară pe tura lor am cerut pompa de sân. Mi-au văzut sânii și rezerva de lapte de 60ml pe care o scosesem ultima oară, și-au dat seama că lactația s-a instalat serios (a fost ușor aici dat fiind că am înțărcat-o pe Clara cu doar 3 luni în urmă) și mi-au spus “gata cu pompa!”. Le-am spus că asta îmi doresc și eu, mai ales pentru că știam cum funcționează lactația, iar Aris deja mânca bine doar de acolo și le-am rugat să vorbească întâi cu doamna Grumezescu pentru că nu vreau să trec peste ce am agreat cu dânsa. Au luat verde și l-am primit pe Aris în brațele mele toată noaptea, cu conectare, iubire, răbdare, folosind, cu ajutorul celor două asistente și poziții de alăptare mai diferite pentru a ajuta sânii în părțile exterioare unde erau mai angorjați. Au venit la noi amândouă de câte ori a fost nevoie. A fost o noapte plină, în urma căreia glicemia lui Aris s-a stabilizat. Fără supliment, doar cu sân. Iar cei doi îngeri din noaptea aceea au plecat cum au venit. După ce m-au ajutat cu ultima atașare în poziția în care avea nevoie sânul meu stâng, s-a schimbat tura și au plecat fără să apuc să le mulțumesc. Le spusesem, însă, pe parcursul nopții, că aveam mare nevoie de ele.

Dimineață celelalte analize au ieșit bine, inclusiv cele de infecție, așa că pe 11 Noiembrie am plecat acasă. Acasă la noi.