Am alăptat în timpul unui interviu live pe Instagram, am alăptat în timpul unui concert în oraș, am alăptat printre rafturile magazinelor la cumpărături, am alăptat pe plajă și în piscină, am alăptat în avion și în aeroport, în Colosseum și în târgul de Crăciun din Viena, am alăptat în parc, la restaurant, în săli de conferință și în orice context sau moment în care Clarei i-a fost sete sau foame (de lapte sau de conectare).

Am considerat dintotdeauna că un copil care se hrănește din sânul mamei lui nu are de ce să stârnească reacții negative, la fel cum ceilalți oameni își pot satisface această nevoie primară oriunde. Și cu această convingere am mers în lume de la începutul călătoriei noastre împreună, abia așteptând să mi se atragă la un moment dat atenția asupra faptului că alăptez în public pentru a-mi susține cu convingere punctul de vedere.

N-a fost cazul. N-am avut nici măcar o interacțiune cu cineva care să mă roage, politicos sau nu, să mă acopăr său să hrănesc copilul în altă parte. M-a surprins atât de mult faptul că am devenit mamă într-o societate care înțelege faptul că alăptarea face parte din cel mai important rol pe care îl avem în viața noastră de femei. Oamenii înțeleg!

N-am simțit priviri acuzatoare sau, și mai rău, scârbite de gestul nostru atât de natural. N-am simțit judecată sau furie îndreptată către noi. N-am simțit niciodată că stârnesc emoții grele în oamenii din jur. Și sunt foarte recunoscătoare pentru asta.

Este Săptămâna Mondială a Alăptării. E plin internetul de noi, femei în cea mai plină de sens etapă a vieții noastre.

Și chiar dacă îmi sună a final de postare de campanie forțată și nu îmi place (), totuși vreau să îmi spuneți în comentarii unde ați alăptat voi.

E ca o întrebare de oracol.

Las aici și reality check-ul de azi:
Nu îi pot da sân Clarei 24h după administrarea substanței de contrast pentru RMN. Știa de câteva zile și a stat mult la sân zilele de dinainte să mă internez.

Prima reacție când m-a văzut după ce am ieșit din spital a fost una de plâns foarte puternic de frustrare, furie și neputință. Plângea și îi mângâia. Nu punea gurița. Apoi, după ce s-a liniștit, a început să îi ceară în continuu doar să îi vadă, să îi pupe, să îi mângâie și să îi ia în brațe. A adormit pe unul dintre sâni si cu mâna pe celălalt. Doar să îl simtă.

Înțelege atât de profund și mi se rupe sufletul de cât de matur și asumat duce situația, fără, însă să se amorțească emoțional, ci scoțând tot într-un mod sănătos, deși atât de dureros pentru ea. Se lasă să își trăiască durerea. Am încurajat-o să plângă cât are nevoie, i-am spus cât de puternică este și cum e normal să simtă tot ce simte.

E minunată!