Vezi acest Reel. Am pus link. Dă doar click.

Semnat nu eu, mama din online, ci mama normală care scoate telefonul pentru amintiri. Așadar textul ăsta este pentru fiecare dintre noi.

Mă simt diferit când scot telefonul să îl filmez sau să îi fac poze lui Aris chiar și pentru noi. Simt că îmi transmite prin privire că sunt momentele noastre, iar eu în loc să le trăiesc aici și acum vreau să le imortalizez pentru mai încolo. Și simt rușine și vinovăție.

Mă văd din afară și îmi dau seama unde am ajuns noi ca specie cu tehnologia. Pentru orice moment fain scoatem telefonul. M-am văzut din exterior și la evenimentul de ziua mamei de la grădi unde noi toate eram cu telefoanele îndreptate spre scenă și, ca să încadrăm bine de multe ori ne priveam copiii nu ochi în ochi, ci prin ecran. Groaznic.

Bebelușii văd camere îndreptate spre ei dintotdeauna și după expresia lui Aris nu cred că e ceva plăcut chiar dacă nu înțelege exact ce fac acolo. Telefonul întrerupe conectarea și ne scindează legătura energetică, o taie cu o foarfecă invizibilă. Diferența dintre energia lui când există conectare cu noi vs. momentul când vede telefonul îndreptat spre el e uriașă. Devine mai degrabă sceptic decât curios. Îi simt disconfortul deconectării bruște. Într-un moment doar al nostru intervine telefonul. N-am sesizat asta la început cu primul copil. Voiam să-l arăt cât mai mult, să împart bucuria cu toți ceilalți (nu mă refer doar online, ci și prin fotografii trimise prietenilor) și să am cât mai mult din momentele cu el pentru mai încolo.

Simt acum cum Aris îmi dă lecții constant în a păstra telefonul departe cât mai mult posibil, în a avea mai multă intimitate și în a lăsa pur și simplu unele momente să se picteze în suflet, nu în ecran printr-o poză chiar dacă nu mă voi mai putea întoarce la fiecare în parte. Cred că asta mi-am dorit mult timp să fac cu Clara. Să mă pot întoarce oricând. Să nu las nimic să se piardă.

Pe când Clara era de vârsta lui Aris de acum aveam deja peste 2000 de poze și filmări cu ea și peste 100 dintre ele urcate în Social Media, mai ales pe stories.

Între timp lucrurile s-au schimbat în percepția mea. Nu aș mai concepe să postez poze cu copiii în scutec și atât, am mereu grijă ca Clarei să nu i se vadă nici măcar puțin din lenjeria intimă în vreo poză din online și comparativ cu perioada bebelușelii ei Aris este postat cu fața întreagă în doar câteva fotografii. Simt nevoia să fie mai din lateral, din spate sau chiar semi-acoperit uneori. Alteori îl arăt în toată splendoarea, dar mult mai rar decât o făceam cu Clara.

Nici pe Clara nu o mai expun continuu comparativ cu anii trecuți. Îi cer mereu permisiunea atunci când îi fac o fotografie sau o filmare, doar că acum acceptă mult mai rar și e în regulă. Am ajuns și eu să am inițiativa de a imortaliza ceva mult mai rar. Poate am învățat mai multe despre cum să îmi ascult copiii chiar și când nu îmi vorbesc sau poate am învățat mai multe despre fericire înțelegând că alte lucruri sunt mai importante. Și trăiesc, prin asta, mai prezent.

M-a întrebat acum câteva zile Clara, când avea cele două minute ale ei pe telefon (de două ori pe săptămână – am mai discutat despre asta), de ce cu ea nu prea mai sunt poze recente în telefonul meu. “Pentru că nu dorești să îți fac prea des, iar eu aleg să îți respect deciziile.”.

Ceea ce m-a “bușit” cu Aris a fost schimbarea lui de expresie atunci când vede telefonul încă de când a început să distingă mai bine lumea din jur. Cel mai probabil cu Clara atunci nu eram atât de atentă la ce îmi transmite. Dar Aris din tot râsul și seninătatea din lume se schimbă la față când vede camera îndreptată spre el, iar eu mă simt dintr-odată mică și vinovată că îi încalc intimitatea, că îi surprind viața fără ca el să vrea asta chiar și pentru noi, fără să-l expun sau să trimit nimănui. Vorbim de un copil de câteva luni (trei în filmarea de față). Și totuși.

Dar, repet, am învățat mult prin faptul că am ales să nu trec cu vederea reacțiile lui și să schimb lucrurile după cum simt. Și deși scot telefonul să-l surprind mult mai rar, uneori atunci când o fac tot simt că e atât de superficial gestul ăsta și că aș putea mai degrabă să trăiesc și atât. Așa că încerc să găsesc un echilibru între extreme păstrând totodată și parte din amintiri imortalizate, dar fiind mai degrabă ancorată în aici și acum.

Încep să conștientizez că asta mă face de fapt să nu pierd momente mai mult decât atunci când le fotografiez.