În câteva zile se face o lună de la vizita noastră la Cabane de Poveste, în Bran, vizită de care nu m-am putut bucura pentru că am fost internată două nopți după ce am ajuns de urgență la spital din cauza unui episod alergic.

Ne-am promis că ne vom întoarce acolo pentru că locul este superb, iar conectarea cu natura se îmbină cu ruperea de cotidian de care aveam atâta nevoie.

Emilian mi-a povestit cum a trăit atunci cele mai grele două nopți și două zile de când ne cunoaștem, cum a dormit în living-ul de jos pe canapea pentru că Clara nu a vrut să doarmă in pat fără mine, ci doar în căruț, trezindu-se noaptea din 10 în 10 minute, plângând și strigându-mă în continuu. Mi-a povestit ce sentimente noi și neplăcute l-au încercat când era cu Clara la restaurant singur și pe mine mă știa în spital și cum își aduce și acum aminte cu piele de găină de acele senzații.

Eu, după aproape o lună, aștept cu nerăbdare să merg la testările cutanate și cele de sânge cu speranța că voi afla ce a provocat reacția (trebuie să treacă minim o lună încheiată până să le pot face) și încă trăiesc anxietate când mănânc in oraș ca nu cumva mâncarea mea să fi fost gătită în același ulei/sos cu vită sau creveți. Simt uneori că mă mănâncă, că mă umflu sau îmi amorțesc limba sau fața și conștientizez că creierul îmi joacă feste în ultimul hal.

Între timp, preocupările mele în urma episodului alergic au trecut pe locul doi, pentru că ganglionul submandibular pe care îl am de două luni e în continuă creștere și niciun medic nu își dă seama exact ce se întâmplă, iar lipsa controlului mă face să am stări contradictorii de optimism și tristețe profundă, simțindu-mă de multe ori bolnavă chiar dacă medicii m-au asigurat că orice ar fi nu e nimic grav pentru că analizele de sânge sunt perfecte, nu există febră sau vreun alt disconfort fizic înafară de cel local, iar starea mea generală este bună.

La toate astea se adaugă problema cu tiroida despre care o să vă povestesc cu altă ocazie și care, chiar dacă pare a fi pe calea rezolvării, creierul meu alege să asculte vocile din jur care îmi spun că “Nu ai cum să te vindeci așa, după un detox.” – în condiții în care dovezile sunt evidente.

Cu o lună înaintea mea, am ajuns cu Clara în spital cu un nivel crescut de deshidratare în urma vărsăturilor provocate de o enterocolită virală și, dacă după ce a stat două nopți în spital, legată de perfuzie, nu a arătat nicio urmare în zona fricii de spitale și medici, după ce m-a văzut pe mine luată se salvare sub ochii ei, după care au urmat două zile în care nu am venit acasă, are foarte dese momente în care arată locul unde a fost branula și zice “Nu! Nu! Nu!”, de frică să nu plec iar sau să fie ea nevoită să stea din nou în spital. Când spun “multe” mă refer la minim 5 pe zi.

Învăț, prin aceste experiențe, să conștientizez faptul că nu pot deține controlul absolut și e perfect normal așa. Tot ce e necesar să se întâmple se va întâmpla și trebuie să îmbrățișez procesul și să fac pace cu asta. Foarte greu de făcut. Totodată, lecția echilibrului mental este cea mai importantă și, totodată, cea mai grea pentru că, în loc să văd atât posibilitățile în care ganglionul s-ar retrage de la sine, cât și cele mai rele scenarii pentru a avea o perspectivă de ansamblu, creierul meu alege cu înverșunare să le ia în calcul DOAR pe cele negative, lucru care mă ține blocată mult timp în starea de victimă tristă și bolnavă

Totodată simt că e nedrept și nejustificat să simt toate astea în condițiile în care alți oameni trec prin lucruri mult mai grave și le gestionează altfel. Dar aici mă situez și încerc să fiu blândă cu mine, să nu fug de stări, ci să trec prin ele lăsându-mă să le trăiesc și să le simt.

Etape.

N-am avut probleme de sănătate notabile în viața mea, iar perioada din ultimele luni mă dă puțin peste cap, arătându-mi unde și cât mai am de lucrat în anumite direcții… Și e ceva. Dar suntem pe acest pământ cu misiunea de a crește constant și a contribui cu ce putem la o lume mai bună și mai liniștită, clădind în urma lecțiilor pe care le învățăm constant.