Acomodarea la grădiniță a fost lină la început. După o săptămână de întâlniri cu copiii la locul de joacă a intrat înăuntru și a stat tot programul exceptând ziua de după vaccin când am luat-o mai devreme și a dormit acasă 3.5 ore. A mâncat, deci, la grădi, a făcut activități. O săptămână.

Apoi a intervenit tristețea. A doua săptămână luni a fost în regulă. Marți tristă toată ziua și a plâns puțin după vreo oră si jumătate de stat cu copiii, dar a dus ziua până la capăt, iar miercuri nici nu a vrut să intre în grădiniță.

Ne-am făcut un ritual să parcăm mașina puțin mai departe și să mergem cu ea pe jos până la grădi și înapoi spre mașină la plecare. Un drum care după ploaie este plin de bălți în care aruncăm împreună pietre, iar ea sare cu cizmele de cauciuc neratând aproape niciuna. Iar noi, indiferent dacă este doar unul dintre noi cu ea sau amândoi, ne bucurăm cu ea. În drumul nostru spre și dinspre grădiniță avem cele 5-10 minute pentru noi. Pentru relația dintre noi. Ne conectăm și ne încărcăm pentru orele în care urmează să fim fără ea și ea fără noi.

Miercuri a parcurs drumul normal, cu energia sus, până a intrat în curtea grădiniței unde a început să plângă brusc și puternic. Nu voia deloc la grădiniță și, pentru un moment, nici nu putea verbaliza de ce.

Cu o zi înainte, marți, m-a întrebat Andreea, educatoarea Clarei, printr-un mesaj dacă a avut o noapte mai grea Clara pentru că spunea că e obosită și tristă. Avusese, într-adevăr, mai multe treziri pentru pipi, însă dimineața fusese ok și nu părea să aibă niciun disconfort când a rămas acolo. A încercat să o culce și plângea din nou imediat ce reușea să se liniștească puțin, însă, până la urmă, a reintrat în clasă și a fost bine până la finalul zilei.

În tot acest timp Andreea comunica prin mesaje cu mine. Clara are noroc de o educatoarea foarte empatică și blândă, tânără, de care Clara s-a lipit și în care are încredere. Cu care se simte în siguranță și în brațele căreia Clara își dorește să stea (nefăcând asta cu nimeni înafară de noi). Relația dintre ele ne ajută enorm în proces și e minunat că s-a întâmplat așa. Încă de dinainte să intre la acomodare, în luna de dinainte, i-am scos Clarei o poză cu Andreea pe care o cunoscuse odată cu noi. I-am povestit că Andreea este acolo pentru ea, cum este și pentru ceilalți copii, și o va ajuta de câte ori are nevoie. Discuțiile noastre au ajutat cu siguranță la crearea imaginii Andreei în mintra Clarei și a avut încredere în noi că se poate simți în siguranță cu Andreea. Apoi a intervenit și chimia dintre ele.

Revenind, exista , cu siguranță, un motiv clar pentru care Clara nu mai voia la grădi. Mereu este un motiv clar. Chiar dacă acela este dorul de părinți. Iar odată găsită cauza e important să discutăm cu copilul și să căutăm împreună soluții. M-am gândit că, mai mult ca sigur, pe Clara o deranjează zgomotul prea mare, copiii prea mulți și agitația în sine pentru că la noi acasă e liniște și pace, fără zgomote, fără televizor (am mai vorbit despre asta – noi nu ne uităm la televizor deloc), fără tonuri ridicate, fără agitație. Asta e dinamica familiei noastre. Mi-am adus aminte de reacția Clarei încă de la început când am intrat împreună la locul de joacă pentru acomodare. Ea observă copiii de la distanță și nu se bagă în grupuri prea gălăgioase. Acasă îi place să aibă și momentele ei de joacă sau uitat pe cărți singură, în parc la fel, și se exprimă foarte clar atunci când are nevoie de spațiu. Doar că copiii nu sunt, probabil, obișnuiți să asculte copiii mai mici (nu doar să îi audă) și să le respecte nevoile.

Prima reacție a Clarei atunci când au tăbărât, efectiv, copiii pe ea în prima zi de acomodare, entuziasmați, de altfel, s-o primească, a fost să pună “stop” cu mânuțele și să se retragă lângă mine sau într-un spațiu unde se jucau câțiva copii liniștiți. Din a doua zi, copiii i-au dat spațiu, însă, trecând zilele, crescând orele de stat împreună cu ei și, mai ales, petrecând cea mai mare parte a timpului în interior (spațiu închis, adică), presiunea a devenit prea mare pentru Clara. Își dorește mai multă liniște și mai mult spațiu. Am discutat cu Andreea despre asta, iar în acea miercuri în care nu a mai vrut să intre în grădiniță, Emilian, pentru că el o dusese pe Clara atunci, a discutat cu ea ajungând împreună la concluzia că da, asta este problema. Au stat împreună pe scările din curte și au discutat ca doi oameni mari, m-au sunat și pe mine și îmi venea să plâng numai când o auzeam cât de matur îmi răspunde la nici 3 ani și îmi spune “Sunt supărată, mami. Nu îmi plac copiii. Nu vreau să mai merg la grădiniță.”. După vreo 15 minute Clara a fost în regulă să o cheme pe Andreea jos, să vorbească cu ea. Când a văzut-o, iar Andreea a întrebat-o ce s-a întâmplat, Clara i-a spus că e supărată. Andreea a întrebat-o dacă vrea să meargă sus să discute, Clara a întins brațele, Andreea a luat-o în brațe și au plecat sus. A fost în regulă, apoi, toată ziua. Repet: Clara nu stă la nimeni în brațe.

Joi deja stabilisem încrezători cu Clara planul pentru momentul în care se simte prea sufocată de copii: “Spun “Stop, am nevoie de spațiu!”, iar dacă nu mă ascultă, o chem pe Andreea să mă ajute.”

Desprinderea de Emilian a fost mai lină. A plâns mai puțin, dar și-a dorit să stea de vorbă din nou pe scări, să mă sune, să își ia timp până să o cheme pe Andreea și să meargă împreună sus. Joi au mai venit copii plângând la grădiniță, iar Emilian a profitat de moment pentru a puncta că este un proces greu pentru care toți au nevoie de timp și e normal să simtă tristețe, supărare, furie poate. Discutasem și noi, acasă, de multe ori, cât de frumos va învăța, prin mersul la grădiniță, să gestioneze realțiile care nu îi plac, să cunoască tipuri noi de oameni, să învețe lucruri noi despre lume și să învețe să facă cât mai multe lucruri singură. Emilian i-a mai spus o dată asta și acolo, pe scări, iar Clara a intrat înăuntru când a fost pregătită, tristă, dar fără să fie forțată sau lăsată acolo să plângă.

Da, ca peste tot, copiii care veneau plângând erau lăsați acolo cu toată suferința lor, părinții plecând ori din grabă și lipsă de timp, grăbiți spre serviciu, ori din neputința lor de a vedea durerea copilului (plângând, poate, și ei în mașină), ori din neștiința faptului că, în acel moment, puiul se simte abandonat. Real asta simte. Oricât de dur ar suna. Luați-vă timp să vă desprindeți de ei când redevin liniștiți și când sunt pregătiți să vă dea drumul. Cu iubire, răbdare și empatie, vor fi. Indiferent cât de greu vă este vouă, lor le e și mai greu.

Următoarea zi, vineri, am fost eu cu Clara de dimineață. De mine nu a reușit să se desprindă. A venit și Emilian ulterior, Clara spunând că îi e mai ușor cu el. Este important să vină dimineața cu cel cu care reușește să se desprindă mai ușor, însă știam, măcar, că am încercat și varianta cu mine, iar acum o cunoașteam pe cea potrivită pentru ea (a confirmat inclusiv Clara). Ne-am întors, până la urmă, toți acasă după ce a urcat o oră și puțin sus, cu copiii. Andreea ne-a spus că a stat mai mult desprinsă de mâna ei, cu copiii și că a fost clar un progres.

Următoarele zile s-au văzut progrese constant. Puțin câte puțin a scăzut timpul de stat cu Emilian pe scările grădiniței, ușor-ușor nu a mai plâns, încet a început să intre în grădiniță fără să coboare Andreea după ea, ci singură sau cu un alt copil, de mână. Cu răbdare și înțelegere și din partea noastră, dar și din partea ei, al Clarei, care a înțeles că disconfortul face parte din procesul acesta și a reușit să se simtă din ce în ce mai confortabil, din ce în ce mai aproape de momentul intrării în clasă. Și între timp a mai făcut ceva pentru dezvoltarea ei: a vrut să o duc eu la grădiniță, deși știa că îi este mai greu cu mine, pentru a trece prin situație și a-și demonstra că reușește. Face des asta. Alege situații neplăcute și stă cu disconfortul atunci când simte că e pregătită să îl gestioneze pentru că știe că acolo este creștere. Dar o să vorbim și despre subiectul ăsta amplu pentru că am multe exemple care merită povestite. Inteligența emoțională și echilibrul copilului ăstuia mă fascinează.

Clara pleacă mereu de la grădi fără niciun pic de urmă de tristețe și nici nu ne sare în brațe când ne vede ca semn că nu i-a fost deloc bine și abia aștepta să o luăm de acolo. Așa a fost chiar și în zilele în care îi era greu să se desprindă dimineața. Ba în ultimele zile ale celei de-a două săptămâni “grele” am discutat împreună cu foarte mare entuziasm de toate părțile despre progresul ei și despre felul în care a gestionat situațiile, iar apoi, aceste discuții au fost înlocuite cu un “Vreau la grădi!” spus în fiecare seară sau în fiecare zi de weekend. Este un proces care nu ne dorim să lase urme, așa că avem răbdare și ne bucurăm de fiecare zi în care lucrurile au fost mai ușoare pentru ea fără să forțăm, dar nici să renunțăm când este o situație mai dificilă, dar rezolvabilă.

Iar laitmotivul despărțirilor noastre în această perioadă de tranziție, repetat de câte ori este nevoie pe colțul de pe scările grădiniței unde stăm atât cât simte ea este “Sunt aici lângă tine oricât ai nevoie. Nu plec nicăieri până nu ești pregătită. Văd, simt și înțeleg cât de greu îți este. Vei reuși, treptat, să gestionezi situațiile care nu îți plac, iar copiii vor învăța să te asculte și să îți dea spațiu. Tot ce simți este normal. Te iubesc indiferent dacă ești tristă, bucuroasă, furioasă, dacă ți-e greu sau dacă ai zile mai dificile. Sunt aici lângă tine.”.