Habar n-aveam de toate virusurile astea până la Aris. Clara a fost super ferită când era de vârsta lui pentru că am introdus-o în colectivitate târziu. În primul an nu ne-am văzut cu niciun copil care mergea la grădi de exemplu. Poate chiar în primul an și puțin peste. Dar parcursul lui Aris a fost altceva. Și cred că e perfect normal să se întâmple asta atunci când apare un bebeluș într-o casă cu un frate mai mare care merge la grădi. Deci nu sunt deloc în poziția de “De ce i se tot întâmplă lucruri?”.

De Crăciun a luat Gripa A după ce, după o lună de stat acasă de la nașterea lui Aris, Clara a mers doar 3 săptămâni la grădi și la dansuri până în vacanța de iarnă. 24-26 Decembrie am fost internați la Balș eu și gogoșul. El cu febră ușoară, eu varză, dar am fost internați pentru că vârsta lui era foarte mică și sub 3 luni pe temperatură pot escalada lucrurile rapid. N-am vrut să risc nimic. Mai ales că era Crăciun. Clara atunci a avut simptome foarte foarte ușoare care au trecut imediat. Puțini muci și mi se pare că un episod de febră ușoară care a scăzut la dezbrăcat fără antitermic.

Acum, însă, i-a cam bușit pe amândoi. A început Clara cu tuse duminica trecută și nu am dus-o la grădi luni. Apoi febră. Întâi ușoară, apoi 39.2. I-am făcut împachetări. M-am speriat puțin. Bineînțeles că n-a mai mers la grădi toată săptămâna. Spunea că vrea să meargă și îi e dor mai ales că urma vacanța. A ratat masa tradițională de Paște luată cu colegii și căutarea ouălor colorate din curtea grădiniței. Între timp au apărut și mucii. Mulți mulți de tot. Apoi ușor-ușor a început să își revină. Dar l-a luat pe frate-său.

Tuse, apoi muci. Abia își găsea o poziție să mănânce de ei. Noaptea era mai bine. Dar de când l-am auzit tușind și mi-am dat seama că urmează același parcurs ca al Clarei am reprogramat întâlnirea cu pediatra care era următoarea săptămână așa că a doua zi eram la ea. Și i-a pus diagnosticul: bronșiolită la debut. Ne-a arătat că expirul e puțin prelungit și se vedea ușor cum se face gaura aceea deasupra coastelor când respiră, semn că s-au angrenat mușchi suplimentari pentru a respira mai bine. Bronșiolita este o infecție virală cauzată de Virusul Sincțial Respirator și inflamează căile respiratorii inferioare (bronhiolele), practic de-asta respirația e mai dificilă. Ni s-a recomandat să facem și un test să confirmăm virusul. S-a pozitivat instant pentru VSR. Clar asta a avut și Clara. Pe mine mă durea gâtul, apoi a început nasul, deci am prins și eu.

Am luat-o cum a venit. Auzisem câteva povești urâte rău despre asta de-a lungul timpului, dar dr. era foarte relaxată și am încercat să-i preiau starea. A spus că e ceva super comun și 3/4 bebeluși reușesc fără spitalizare. Probabil reușeam și noi, dar, la fel ca la Gripa A din Decembrie n-am vrut să risc nimic. La noi contează și faptul că facem vreo oră până la spital în București și pentru că evităm spitalul de pediatrie de la noi nu așteptăm până nu mai e de așteptat.

Cea mai mare teamă a mea când vine vorba de sănătatea copiilor este că nu îmi dau seama de simptome, că nu acționez la timp sau cum trebuie, că în caz de ceva urgent cu tot cursul de prim-ajutor habar n-am ce să fac și așa mai departe. Știți cum e probabil, nu? Mi-e mereu frică de faptul că se poate întâmpla ceva, iar eu să nu îmi dau seama. Să nu aud vreo respirație diferită că doar n-am auzit nicăieri o “respirație șuierătoare” până acum (nici YouTube-ul nu m-a ajutat – am căutat și acolo), să nu observ vreo modificare undeva, să mi se pară mic vreun semn important, să nu devină ceva periculos. Emilian mi-a reconfirmat că nu își face griji și a ținut să îmi spună ca de fiecare dată: “Dacă simți să mergem la spital îmi spui și plecăm fără nicio discuție.”. Știam că are încredere totală în instinctul meu, dar a simțit să îmi reamintească. Instinctul meu n-a dat greș niciodată până acum.

Am început aerosolii cu adrenalină (ne-a dat doza la jumătate decât ar fi trebuit pentru kg lui ca să vedem cum răspunde). Am făcut de trei ori. Nu părea vreo diferență foarte mare, dar ni s-a spus că unii copii reacționează și după a 5-a doză de tratament. Așteptam. Simptomele începuseră de marți, joi am fost la pediatru și seara am început aerosolii. Vineri a fost mai apatic parcă. A dormit mult. Dar și Clara doarme mult pe răceli, noi la fel și ne-am gândit că are corpul nevoie să se refacă. Între somnuri râdea la sora lui chiar dacă nu era prea energic. Mânca. Scaun normal, tot normal. Și muci, na. Muci pe care, trăgând cu gura cu batista bebelușului nu reușeam să îi scoatem. Credeam că sunt atât de în spate încât nu ies. Clarei îi scoteam fără probleme. Ulterior am văzut la spital cum se face. Așadar, așteptam. Lăsam corpul în ritmul lui. Apoi a urmat un episod de febră mică, un 38.6 care a cedat instant la supozitor și nu a mai revenit. Deloc. Dar spre seară după un somn a început să aibă expirul mai lung, vizibil modificat. Și nu se mai oprea din respirat așa. Am așteptat o oră și jumătate, am vrut să îl adorm cu gândul că pe somn se relaxează și se modifică ceva, dar plângea, era agitat și nu putea să adoarmă la loc pentru somnul de noapte. Copiii sunt asigurați. Am sunat la Telios (asistență medicală la distanță prin asigurare) și mi s-a recomandat ce deja simțeam că e de făcut: fuga la spital.

Am ales să mergem întâi la Ponderas (prima noastră opțiune când e vorba de copii și spital) și, dacă nu, deja vorbisem la Balș. Clara a înțeles, a venit mamaie Ica să stea cu ea (era deja 22:45) și am plecat spre București.

Șuieratul s-a oprit cât Aris a adormit în mașină, se relua din când în când și s-a instalat iar când s-a trezit la spital. Saturația bună, pulmonar ok (adică ce știam deja, na, dar nimic agravat), temperatura bună, totul bine în rest. Dar expirul era lung și trăgeau mușchii de coaste, așa că ne-au internat. Eram pregătiți. Clara la fel.

Aris a răspuns imediat la tratament (adrenalină în doza pentru kg lui la 8h și cortizon) și e din ce în ce mai bine. Când i-au aspirat mucii în prima seară am fost șocată câți au scos și acum știu ce avem de făcut acasă. De-atunci nu s-au mai auzit muci în nasul lui. Îl aspiră după fiecare doză de aerosoli, ies, dar nu ca atunci și nici nu se mai aud în rest. Mănâncă bine, doarme bine.

Ni s-a spus că ziua 5 e cea mai păcătoasă. Am trecut de ea cu bine. Așteptăm să vedem evoluția în continuare. De vioi e vioi. Tratamentul se scoate treptat. Se diminuează doza sau se mărește intervalul inițial. Când va fi stabil fără cortizon plecăm acasă. Nu ne grăbim. El să fie bine. Stăm cât e nevoie.

Dar, stați, că a mai apărut ceva: între timp la controlul ORL a descoperit doamna dr. că are și otită. În ambele urechi. Era puțin de așteptat din ce am înțeles. Cu toate astea aici am cedat puțin și am simțit o mică furie care mă cuprinde pentru câteva secunde: “Pe bune, frate? Și asta?”. M-am reglat apoi. Am acceptat și am privit recunoscătoare spre faptul că am fost aici în spital și s-a descoperit pentru că (din fericire) nu are simptome. E o otită ușoară, deși purulentă. Nu îl doare nimic. Așa că m-am bucurat că a scăpat de antibiotic când am ajuns, analizele ieșind bune, dar iată că acum va ia pentru otită. O săptămână. Nu îmi place că e deja la a doua tură de antibiotic de când s-a născut (prima fiind în maternitate), dar important este să fie bine. Și pe Clara a durut-o urechea cu o seară înainte să plecăm noi la spital, dar după o doză de Nurofen n-a mai avut nimic din fericire.s

Eu sunt cu nasul în pioneze, dar parcă totuși mai bine ca ieri. Aștept să nu se mai înfunde ca nebunul și să pot să miros din nou.

Iar revenind la Aris, mă bucur că m-am ascultat și am venit la spital. Nu știu cum ar fi evoluat acasă și nici nu contează. Important este că nu mi-am ignorat instinctul. Noi îi simțim cel mai bine.

Pulmonar se aude mult mai bine. Așteptăm să vedem că începe să își facă antibioticul efectul și plecăm acasă. Mâine după consultul la ORL sau poimâine. La nivel teoretic cel puțin.