Ne pregătim pentru sarcină, ne pregătim pentru naștere, ne pregătim pentru alăptat, pentru îngrijirea bebelușului, dar nu ne pregătim pentru perioada postpartum. Acele 40 zile de lehuzie despre care nu se prea vorbește și pe care le sărim din schemă atunci când privim dinainte experiența cu totul.

Despre acea perioadă vreau eu să vorbesc acum. Pentru că, pe mine personal, informația mă ajută enorm să trec emoțional prin etape și m-ar fi ajutat enorm să știu un anumit aspect despre care nu am învățat nici din cursuri nici din cărți.

Se vorbește tot mai des despre depresia post-natală, despre baby blues, despre problemele incipiente care pot apărea în alăptare, despre hormoni, plâns, lipsă de somn, anxietăți.

Dar nu se vorbește suficient despre refacerea fizică după nașterea (în cazul meu) naturală. Mai precis despre vindecarea rupturii perineale.

Nu mă așteptam să mă rup, astfel încât nu am avut nicio idee despre ce presupune recuperarea în astfel de situații.

Am specificat faptul că nu vreau epiziotomie de rutină și mi-a fost ascultată dorința. Faptul că făcusem sport înainte de sarcină, aveam un bagaj genetic ofertant (mama și bunica au născut natural și nu au avut probleme), faptul că exercițiile Kegel și masaj perineal au fost activități de bază în ultimele săptămâni de sarcină și greutatea Clarei de la ultima ecografie arăta 2600g, au exclus din minte mea orice posibilitate de a avea probleme al expulzie. Ei bine, mâța mea a avut 2320g și, surpriză, chiar și așa și cu toate cele menționate mai sus, m-am rupt. Atât în vagin cât și în zona perineului. Am fost cusută și, după cum v-am povestit în articolul despre naștere, firele din exterior s-au desprins și au trebuit îndepărtate și stratul superior de piele recusut la câteva zile după naștere. Am constatat, deci, cu stupoare, că pielea mea este subțire și perineul rigid, ceea ce a dus la ruptură.

A urmat, în consecință, o perioadă de recuperare nu tocmai ușoară care m-a luat total pe nepregătite. Dacă nu ar fi fost asta și anemia care a durat săptămâni întregi din cauza pierderii de sânge din timpul nașterii, nu aș fi avut absolut niciun disconfort după naștere. Fizic mă simțeam extraordinar. Doar amețeam când mă ridicam din pat și mai exista problema cusăturilor.

Dor. Nu poți sta decât culcată. Presiunea din zona respectivă e mare. Durerile, la fel. Lohiile, respectiv mediul umed care se creează la exterior întârzie vindecarea, iar scoaterea firelor este… Nu vreau să vă spun. Firele se resorb, însă cele de la exterior mi-au fost scoase la un control inopinat la care am ajuns de urgență după ce m-am speriat de un cheag de sânge uriaș care semăna cu o bucată de ficat pe care l-am eliminat la câteva săptămâni de la naștere și pentru care, de asemenea, nu eram pregătită.

Neașteptându-mă la ruptură, bineînțeles că nu știam ce urmează după și ce presupune recuperarea. Cel mai dureros a fost faptul că am fost, mai bine de trei săptămâni, dependentă de Emilian care a stat (și încă stă) cu noi acasă. Au fost săptămâni întregi de stat doar întinsă, cu aleze sub mine, dezbrăcată pentru a ține zona cât mai mult la aer. Săptămâni întregi de spălături intrvaginale făcute cu mare teamă la început, săptămâni pline de Betadină și Cicatridin, tampoane sterile și, din nou, dureri. La toate astea se adăuga și teama constantă de a nu se intampla din nou ceva cu firele care se desprinseseră în maternitate.

Emilian mi-o punea pe Clara în brațe pentru alăptat, el o lua și îi scotea aerul, o schimba, o spăla, îmi aducea mâncarea la pat, îmi îngrijea rănile (la propriu), mă ținea în brațe când plângeam și da, am plâns mult. Am plâns mult pentru că mă simțeam incapabilă, neputincioasă, dependentă de el și nu fusesem pregătită pentru asta. Cred că  pe o perioadă de vreo două săptămâni a existat câte un episod serios de plâns în fiecare zi. Dacă nu simțeam să plâng într-o zi era ciudat deja. Nu puteam sta decât culcată, cum am mai spus, și ajunsesem să nu mai suport patul și dormitorul nostru pentru că doar acolo stăteam. Amețeam rău și în drumul spre toaletă și nu m-am mișcat prea mult acele prime săptămâni. Am ieșit afară din casă după vreo trei săptămâni și nu puteam face plimbări lungi inițial. Mă durea fiecare mișcare atât fizic cât și psihic. Simțeam, efectiv, că nu se mai termină, că momentul când voi fi din nou bine e undeva departe și nu vedeam nici măcar în depărtare luminița de la capătul tunelului. Și toate astea pentru că nu am știut la ce să mă aștept și nu am preconizat nicio secundă faptul că perioada post-partum ar putea fi grea.

După încheierea perioadei de 40 zile de lehuzie eram foarte bine. Încă aveam disconfort, dar incomparabil mai mic.

M-am vindecat ușor-ușor, iar acum toate lucrurile au revenit aproape complet la normal din punct de vedere fizic. Aproape. Emoțional sunt foarte bine. Am fost foarte bine din momentul în care am reînceput să stau în fund și să ies din casă.

Zona încă nu este refăcută complet, rămânând o parte destul de rigidă ce nu permite pielii să se întindă fără durere. Fac constant masaj perineal cu un ulei special pentru perineu de la Weleda și lucrurile progresează constant. Dar refacerea durează în situația unei rupturi și, cel puțin în cazul meu, încă mai am de parcurs câțiva pași spre revenirea totală la confortul de dinainte de naștere. În plus, am rămas și cu o “cicatrice” despre care ar fi prea intim să povestesc.

Așadar, povestea perioadei mele post-partum asta a fost. Am vrut să împărtășesc cu voi experiența mea pentru că m-ar fi ajutat mult să am o idee despre ce s-ar fi putut întâmpla. Informația mă ajută să trec mai ușor prin etape, iar dacă o aveam, cu siguranță lucrurile, din punct de vedere emoțional, ar fi stat cu totul diferit.

În articolul următor vă povestesc despre experiența mea cu alăptatul. E o poveste frumoasă acolo, articolul de față fiind singurul urâțel din povestea noastră.

Ne revedem curând!