Am povestit experiența în Instagram, în stories, cu voi în mesaje, dar las și aici câteva gânduri…

Prima noapte acasă după 6 petrecute în spital. Dorm cu ea în brațe și cu Emilian lângă și nu îmi vine să cred că îi ating, îi privesc, îi simt.

Cât de minunat. Cât de liniște. Cât de acasă.

După ce ei au adormit a intervenit anxietatea cu privire la faptul că nu mai sunt sub supraveghere, că nu mai iau injectabil. Simțeam cum mă mănâncă mâinile și tălpile, cu siguranță pe psihic, de teamă să nu îmi apară bubițe noi, simțeam că îmi vine să vomit din teamă că am mâncat mai mult la cină decât mâncam în spital… E un proces și ăsta. Ca cel de pe piele, care va dura. A trebuit să schimb muzica de pian din boxă cu care a adormit Clara cu ploaie și tunete din aplicația de White Noise, să îmi calmez sistemul nervos. Mă bucur că am resurse să o fac și reușesc să le accesez și să liniștesc mintea.

Toată experiența asta a venit cu atât de multe lecții, conștientizări și recunoștință pentru noi toți. Relația dintre Emilian și Clara s-a așezat la un nivel mult mai profund, iar ea… 7 zile cu tati acasă, fără mine, au fost cu siguranță provocatoare, însă ne-a uimit echilibrul ei interior. Nivelul de înțelegere, independența pe care o are, adaptabilitatea într-un context care cu siguranță nu este ușor pentru un copil de doi ani care toată viața a fost împreună cu mama ei, cu sânul care a fost, poate, de multe ori acuzat din exterior că îi va crea o dependență toxică si o incapacitate de autoreglare. Ei bine, iată. Dar și cu Emilian. Tocmai relația construită dintotdeauna între ei doi, prezența și implicarea lui constantă, felul în care și-a dus rolul de tată întru totul, de la început, fără să se sustragă de la nimic și fără a simți că face ceva neobișnuit. Asta ar trebui să fie normalitatea.

Timpul petrecut departe una de alta și felul în care Clara a gestionat totul atât de matur și înțelept, ne-a făcut să ne dăm seama cum se așează într-un copil stilul de atașament securizant. Câtă liniște și siguranță crează. Câtă încredere. Câtă claritate.

I-am spus Clarei când am chemat salvarea, săptămâna trecută sâmbătă, că vor veni câțiva oameni la noi acasă să vadă cum sunt, mă vor duce mai mult ca sigur la spital și, posibil, vor urma câteva nopți în care voi rămâne acolo pentru a veni acasă sănătoasă. Nu am păcălit-o cu nimic, nu am minimizat nimic, nu i-am ascuns nimic.

A plâns când au urcat cei doi bărbați și o femeie de pe ambulanță. Mi-au pus branula, mi-au făcut o doză de cortizon și urma să plec. Bărbații au coborât, femeia a rămas să mă aștepte. Cu empatie și răbdare, uitându-se cu drag la Clara care s-a liniștit între timp. I-am spus că mă pregătesc să plec. A început din nou să plângă și a întrebat-o Emilian dacă are nevoie de un minut la sân. A spus că da, iar când i-am zis că mai sunt 10 secunde, am început să număr, la 0 s-a desprins singură și mi-a spus “Pa pa, mami!”. Liniștită. Cu înțelegere. Pregătită.
Spunea tuturor care o întrebau că mami este la spital pentru că are bubițe. De fiecare dată dădea informația fără să plângă sau să pară abătută. Știa că acela este locul în care oamenii mă ajută să mă vindec și să mă întorc acasă.

Mi-a făcut vizite la Ploiești de trei ori pe zi și o dată pe zi de când m-am transferat la Balș. A stat la sân când ne-am văzut și știa că se întoarce cu Emilian acasă, iar eu mai rămân. În nicio seară, după 3 ore pe care le petreceam împreună în curtea spitalului sau în mașină, nu a plâns la plecare. Nici eu după ea. Dar despre calmul meu interior va povestesc zilele viitoare. Revin la ea. Extrem de mult echilibru în Clara. Sentimentul de a o privi așa este înălțător. Să vedem cu construim copii atât de capabili de autoreglare și atât de ancorați în acceptare.
Săptămâna asta “aia e” a devenit “muzica”, a învățat într-o zi să numere în spaniolă până la 10, cu puțin ajutor zice zilele săptămânii în ordine, leagă propoziții și e mult mai organizată în gândire și exprimare.

Nopțile au fost și ele liniștite. Întreba de mine noaptea, se trezea de foame și de sete (lucru care nu s-a mai întâmplat în ultimele două nopți) dar îi amintea Emilian situația, se liniștea și adormea la loc. La prânz a dormit de multe ori pe drumul spre București, spre spital, în mașină, dar s-a culcat inclusiv singură, acasă, pe canapea. Cerea pian, pătură, carte, citit, ce simțea și se culca. A învățat că poate adormi și lega somnurile singură, dragostea.

Nu i-am spus că vin acasă până nu am fost 100% sigură, cu ieșirea din spital datată și semnată, cu bagajul la mașină. Pur și simplu nu mi se părea real. Nu am vrut să îi creez nicio așteptare care să nu se concretizeze. Dar ea știa că vin acasă. Ca în nicio altă seară, nerăbdarea de a mă vedea a fost foarte mare, iar entuziasmul ei – de când am apărut – susținut, real și palpabil, parcă. Zâmbea în continuu. Era mult mai luminoasă și mai conectată cu mine. Dintr-o dată. Din nou.

Iar acum, brațele mele pline de ea, cuprinzând-o cu totul, fără limitarea branulei sau a hainelor de spital, îmi urcă sufletul pe culmi de liniște. Doamne, cât am plâns când am cuprins-o așa în curtea spitalului!