Obișnuiesc să îmi notez toate ideile în notele din telefon, idei care se dezvoltă, ajungând să scriu texte întregi dintr-o răsuflare, texte care, în general, se transformă în articole pentru categoria “Talks” a blogului meu.

Am, însă, un text vechi de mai bine de trei ani, care nu a văzut niciodată “lumina on-line-ului”, pentru că este atât de intim, încât nu m-am simțit niciodată pregătită să îl dau lumii. Vorbește despre sentimentele mele din perioada respectivă, sentimente ale unei persoane complet vindecate de trecut, care a crescut “într-un an cât alții în zece”, descoperind zona de dezvoltare personală, o persoană care a ajuns la cunoaștere și iubire de sine sinceră, punct din care, într-adevăr, poți oferi iubire reală cuiva. Așadar, evoluasem, și aveam strânsă în mine atât de multă iubire încât simțeam că explodez, dar nu aveam cui să o dau, încă.

În perioada aceea , am avut cel mai puternic presentiment din viața mea. Atunci așa l-am numit, acum știu, însă, ce era de fapt. Știam ce îmi doresc și știam că voi primi. Știam ce am de oferit, știam ce capacitate de iubire am în mine, știam ce voi simți, pentru că simțeam cum vine totul. Știam că se va întampla exact atunci când sunt pregătită și îmi voi fi învățat deja toate lecțiile, și exact așa s-a întâmplat. Întru totul. Nu știu cum să explic pe înțelesul celor care nu au trecut prin așa ceva, pentru că este un nivel atât de profund, încât plângeam de fericire pentru ceea ce urma să trăiesc. Atunci, am experimentat pentru prima oară puterea vizualizării și atracției. Dar nu are rost să intru în detalii în articolul de față, despre asta. Deja am scris mai mult decât îmi propusesem.

Vă las mai jos textul complet, pentru că sunt sigură că sunt persoane care au fost acolo și care îl vor simți.

 

 

Soul needs

 

Nu știu dacă ați experimentat până acum sentimentul despre care urmează să scriu. Eu, însă, îl simt atât de puternic, încât e vital să vorbesc despre asta și să eliberez măcar o parte din toată tensiunea care mi s-a acumulat în suflet.

Din viața mea lipsește iubirea de aproximativ doi ani (sau poate nu a fost niciodată acolo, de fapt, pentru că sunt conștientă că sufletului meu i se pregătește ceva mult mai puternic și mai real de atât). La început nici nu voiam să aud de ea, fiind convinsă că am nevoie de o pauză din a o simți.

Următorul pas a fost confuzia. După câteva luni nu știam dacă vreau sau nu vreau să simt, dacă am nevoie sau nu de o nouă relație, de noi sentimente și de tot ce trag acestea după ele.

Ei bine, acum, mă sufoc.

Mă sufoc de iubire, efectiv. Am atât de multă strânsă în mine, încât simt că explodez cu fiecare seară în care mă pun singură în pat. Am atâta iubire de oferit și nu am cui. Și nu, dacă o împărtășesc oamenilor din jur, nu ajută. Acolo e vorba de altă iubire, pe care încerc să o dăruiesc constant. E alt sertar din suflet acesta.

Vorbesc aici de iubirea pentru persoana aia specială, care zici că se ascunde ca să nu fie găsită. Iubirea aia în care simți fericire în toți porii, în care trăieșți cu toată ființa. Am nevoie de asta. Am nevoie să mă scufund în brațele lui și să fiu fericită în adevăratul sens al cuvântului. Am nevoie să mă uit în ochii lui și să simt că privesc cel mai important și frumos om pe care destinul mi l-a pus de-oparte. Am nevoie să simt siguranță, să îl iau de mână și să știu că tot universul e în fața mea. Am nevoie să simt fluturi la fiecare atingere și să trăiesc fiecare sărut cu toată ființa mea. Am nevoie să îi analizez fiecare centimetru din piele și să simt că fericirea lui mă face și pe mine fericită. Vreau să mă pierd, să iubesc până la epuizare. Vreau să dăruiesc toată iubirea pe care am strâns-o atâta timp și care îmi iese prin toți porii pentru că nu mai încape în mine.

La un moment dat o să înțelegem de ce a trebuit să așteptăm atât și de ce nu a mers cu anumite persoane. Dar doare al naibii de tare, și chiar dacă am încredere în ce e scris și știu că Universul știe mai bine decât noi ce avem nevoie cu adevărat, astfel încât nu mă rog divinității să primesc lucrurile pe care mi le doresc, uneori, când pun capul pe pernă seara, simt golul ăsta idiot pe care nu îl pot umple cu nimic și mă întreb cât oare mai am de așteptat. Și spun că este dureros pentru că, la un moment dat, singurătatea nu mai poate fi estompată cu muncă, prieteni și familie. Nu poți fi fericit pe deplin, nu poți trăi total atâta timp cât nu iubești. Cine spune că se poate, ori minte, ori nu a experimentat niciodată măcar puțin din cât poate să simtă pentru a avea termen de comparație. Credeți-mă, e indescriptibil. Sentimentul ăla e dus până la rang de magie. Nu ai cum să explici cum și de unde poate să iasă tot amalgamul de trăiri, toată complexitatea de stări și toată fericirea în starea ei cea mai pură.

Nu vă feriți de iubire. Nu fugiți de ea și nu vă fie frică să o trăiți atunci când simțiți că se naște.

 

“Pentru o fericire de-o viață merită să riști!”