L-am văzut pentru prima oară în 2019, în sala în care îmi făceam antrenamentele de puțin timp, de când mă mutasem înapoi în Ploiești provizoriu după facultate. Avea o bluză verde cu mâneci lungi, mulată pe corp și am observat două lucruri care mi-au atras atenția, pe lângă faptul că era un bărbat frumos: corpul lui era lucrat natural și era foarte concentrat pe antrenamente. Se vedea că știa ce face și nu se pierdea în conversații lungi între serii uitând de ce era acolo. Avea o pereche de căști pe care o dădea jos când cineva venea să îl salute, vorbeau puțin și revenea la antrenament, la fel de concentrat. Era, deci, sociabil și cunoscut cam de toți din sală. Îl observam de la distanță. Mă atrăgea ceva invizibil spre el, ceva mai puternic decât în mod normal.

Ieșită de un an și jumătate din relația toxică despre care am mai povestit, eram în era mea cea mai înfloritoare din punct de vedere al manifestării la nivel fizic a energiei mele feminine căreia îi simțisem puterea. Mă aranjam mult, lucram la mine deja de ceva timp, mă vindecasem total după despărțire și știam “ce pot”. Eram pe mood-ul “Who run the world? Girls!”. Aveam orice bărbat îmi doream, când voiam (nu vă imaginați că au fost zeci, dar aveam o energie foarte pregnantă cu care acaparam orice încăpere atunci când intram în ea. Voit.). În general nu stăteam să aștept, ci luam inițiativă. Eram foarte sinceră și directă și nu mă aruncam în relații doar ca să îmi permit cuceriri. Nu mai făceam compromisuri. Spuneam foarte clar ce vreau, lucru care era foarte rar întâlnit la o femeie. Însă cu el era ceva ce mă făcea să îl urmăresc din umbră. Îl voiam mult și știam că trebuie să îl am ca să mi-l scot din minte. Ego-ul meu îl voia. Doar că urma să aflu că era mai mult decât atât.

De ceva timp simțeam puternic faptul că EL, acel EL va apărea în viața mea. Plângeam noaptea de fericire în pat pentru tot ce urma să trăiesc și nu puteam explica sentimentul pe deplin. Mai târziu mi-am dat seama că fusese cea mai pură formă de manifestare. Simțeam ca și cum deja eram acolo deși nu era nimeni în viața mea încă. Cu vreo două persoane înaintea lui mă tot întrebam dacă oare unul dintre ei este cel pe care îl simțeam venind, dar parcă nu erau. Nu-mi spuneau nimic. Sufletul meu nu rezona deloc, energiile nu ni se aliniau.

Revenind la el, îl urmăream prin sală de departe. Subtil. La un moment dat m-a observat și el, dar nu își dăduse seama că eu o făcusem deja de ceva timp. Într-o zi am trecut unul pe lângă altul printre două aparate și ne-am ciocnit. Eu am zis un “Scuze!” părând foarte indiferentă și uitându-mă în direcția unde mergeam, făcându-mă că nu iau în seamă cine m-a lovit, dar i-am simțit privirea ațintită până în sufletul meu. I-am simțit energia, dar n-am făcut nimic. Acționam foarte diferit decât o făceam în mod normal și nu îmi explicam de ce. Apoi când lucram la aparate alăturate a venit să îmi arate cum se face corect un exercițiu și a pus mâna pe spatele meu. M-am cutremurat. Un curent electric m-a străpuns prin tot corpul. Simțeam prin toți porii ca omul ăsta trebuia să fie al meu. După vreo zece minute l-am căutat prin sală să mă ajute să mut o bancă și a fost foarte prompt. Apoi mi-a remarcat sticla de apă care avea un design mai diferit și mi-a precizat asta. A doua zi s-a închis sala două săptămâni. Urma Paștele. Prima zi de sală l-am văzut iar. Era 6 Mai. Am terminat antrenamentul sincronizându-mă cu momentul în care el era la stretching-ul de final, hotărâtă să aștept în recepție să iasă, să văd cum arată în haine de stradă, ce stil are, cum se simte energia lui în afara sălii. Mă întrebam oare cum îl cheamă, cu ce se ocupă, cine e. Și am așteptat. Mult. Nu mai ieșea din vestiar (neștiind atunci că face duș acolo), așa că m-am hotărât să plec.

Am mers la mașină în parcare, mi-am băut liniștită proteina și am urcat în mașină fără să mai am gândul la a-l vedea. În momentul în care am trecut cu mașina prin fața ușii sălii, fix în acel moment l-am văzut ieșind. M-a văzut și el. Universul făcuse click. Am oprit puțin mai în față, am lăsat geamul jos, a văzut și a venit la mine. L-am întrebat dacă îl duc acasă și mi-a spus că e cu mașina, dar “dacă ai planuri mâine seară ți le stric eu. Uite, eu am memoria scurtă, așa că notează numărul meu de telefon și lasă-mi un mesaj cu numele tău. Stabilim apoi la cât și unde ne vedem.”. Am împietrit. Mi s-a oprit răsuflarea. Erau fluturi peste tot și nici n-am observat cum era îmbrăcat sau spre ce mașină s-a îndreptat. Nu mai simțisem niciodată o energie masculină atât de puternică. Nu mai întâlnisem niciun bărbat atât de… bărbat. Nimeni nu mă acaparase așa. Nimeni nu fusese atât de dominant, elegant și respectuos în același timp. După prima noastră întâlnire mi-am dat seama că toți până la el fuseseră doar niște copii, chiar dacă aveau poate aceeași vârstă cu el atunci (33 ani). Era primul bărbat din viața mea.

A doua zi nu ne-am întâlnit la sală. Abonamentul lui tocmai se terminase și se mutase în altă parte. Practic dacă nu ne intersectam atunci, cu o seară înainte, nu ne mai vedeam. Dar a fost să fie fix așa. Lucrurile trebuiau să se întâmple. Stabilisem la telefon să ne vedem la 19. 7 Mai 2019. După o întâlnire în care am vorbit cât nu vorbisem niciodată cu nimeni, după o întâlnire în care m-am trezit cu o sticlă de apă comandată pe masă după ce am venit de la toaletă pentru că înainte spusesem că nu prea am băut apă în acea zi, după o întâlnire în care m-a invitat să vin cu el la munte unde urma să plece cu niște prieteni două zile mai târziu, după o întâlnire în care mi-a spus că mă așteaptă la el într-o zi să-mi arate biblioteca (“Ce vrăjeală!”, gândeam atunci plăcându-mi ce a vrut să-mi spună de fapt, dar necrezând că, real, biblioteca lui era cu multe cărți adunate și studiate), după o întâlnire în care am fost amândoi cu sufletele pe masă a urmat primul sărut. N-o să uit niciodată imaginea cu privirea lui după. Încă o mai văd în multe momente și astăzi.

A doua zi, miercuri, am ieșit iar. A deschis ușa restaurantului și a intrat primul spunându-mi să nu cred că este nesimțit. I-am spus că știu faptul că în codul bunelor maniere spune că bărbatul intră primul în restaurant. Nu-mi venea să cred că știa. Nu întâlnisem niciun bărbat să știe asta până la el. Continuam să fiu din ce în ce mai surprinsă cum părea să-mi atingă tot mai multe puncte cheie pentru ceea ce voiam să găsesc într-un bărbat. Doar că nu se îmbrăca elegant. De fapt nu-l văzusem, încă, în toate ipostazele.

În conversația din acea seară ne-am dat seama că ni se mai intersectaseră drumurile o dată cu vreo șase ani în urmă, când iubitul meu cel toxic făcuse coregrafia pentru nunta lui cu fosta lui soție, iar eu am fost în sala de dans cu ei. Odată deblocată această amintire ne-au venit multe momente ale acelei zile clar în minte. Mi-am amintit inclusiv detalii din valsul lor. Da, Emilian a mai fost căsătorit o dată. Știam asta de la prima întâlnire atunci când îmi aflase și el trecutul. A avut o relație de doisprezece ani. Tot toxică. Amândoi arătam complet diferit atunci și nu aveam cum să ne fi recunoscut. Știți Reel-ul în care povestesc despre “întâlnirea” cu versiunea mea de acum zece ani? Îl găsiți postat la început de Martie 2025 cu o fotografie de copertă în care am două poze reale, una cu mine acum, una cu mine atunci. Dacă citiți descrierea o să înțelegeți mai multe, iar în poza de atunci veți vedea cât de diferit arătam. Emilian asemenea. Totul reflecta interiorul fiecăruia. N-aveam cum să ne recunoaștem, cum spuneam.

Ne-am dat seama că drumurile noastre semănau foarte mult. Ne-am întâlnit amândoi în același punct al vieții noastre. Amândoi ieșiți dintr-o relație toxică, fiecare în felul ei, dar deja vindecați complet (lucru care a contat enorm pentru că nu ne-am fost pansament unul altuia), fiecare dintre noi hoinărind fără bariere printre relații pasagere în care nu ne implicam decât fizic, dar extrem de asumați cu asta în fața partenerilor, având eu orice bărbat, iar el orice femeie a vrut, știind foarte clar ce ne dorim cu adevărat și nefăcând niciun compromis în direcția asta. Mi-a spus că am fost prima femeie care a venit spre el, nu spre care s-a îndreptat doar el. Nimeni până atunci nu luase inițiativă așa. De obicei o făcea doar el. Amândoi mergeam la sală, amândoi mâncam cât de sănătos știam la momentul respectiv, amândoi citeam cărți de dezvoltare personală, ba el și de business plus, lucru care m-a intrigat enorm (în cel mai fain mod), cărți de seducție. Emilian studiase psihicul feminin. ÎI plăcea să învețe cum să se comporte cu femeile, nu să presupună și își antrenase energia masculină intens și conștient. Amândoi ne doream o familie, dar nu ne grăbeam, nu săream din relație (asumată ca relație serioasă) în relație în căutarea iubirii, ci ne lăsam să experimentăm fiind conștienți că vom ști când ne vom găsi. Și am știut. Totul s-a simțit extrem de diferit de la început pentru amândoi. Fiecare a rupt instinctiv legătura cu toți ceilalți cu care vorbeam în acea perioadă și ne-am axat pe noi, construind natural. Lucru pe care niciunul dintre noi nu îl făcuse până atunci de când se terminaseră relațiile toxice anterioare. La el în urmă cu cinci ani atunci, la mine cu aproape doi.

Următoarea zi plecam împreună la munte și am fost surprinsă să îmi dau seama că erau numai familii în jur. Familii cu copii și noi. Ne-am întors peste trei zile și ne-am dus direct la un botez împreună unde m-a prezentat tuturor prietenilor lui de atunci. “Și, de cât timp sunteți împreună?” “De patru zile.”. Lucrurile nu au mers liniar pentru că muntele, botezul și opritul la un alt prieten pentru încă un pahar după botez nu mi-au plăcut. Emilian era pe distracție cu alcool mult și îi băga pe toți sub masă, deși el nu se îmbăta. Nu l-am văzut o dată agresiv în toți anii noștri și nici n-a fost vreodată. Doar că eu cu alcoolul nu rezonam deloc, având experiențe negative cu el consumat de fostul meu iubit plus un exemplu foarte concret cu un bunic alcoolic pe care l-am văzut degradându-se în timp și nu-mi doream așa ceva pentru viitorul meu (pentru că simțeam că va fi un viitor dacă continui, nu doar o distracție ca până atunci). Totul se lega, dar asta nu. Iar eu, după cum spuneam, nu mai voiam să fac niciun compromis. I-am spus a doua zi dimineață tot ce simțeam legat de alcool și că nu vreau să îmi asum asta. M-a condus la mașină spunându-mi că îi pare rău că nu am apucat să ne cunoaștem mai mult.

Am plecat. Mi-am dat seama, însă, că mi-am pierdut rujul în mașina lui și mi-a spus că îl găsise sub scaunul meu și că îl pot lua după ce curăț din mașină nucile scăpate în drumul spre casă de la munte. Era o invitație deschisă la o nouă întâlnire. I-am spus că voi veni și că din pat nu avea să scape de mine prea curând. Îmi propusesem asumat, ca întotdeauna, să profit de chimia dintre noi până în toamnă când, conform planului, urma să mă mut înapoi în București, în aceeași garsonieră unde îmi trăisem cei mai liberi și plini de dezvoltare ani după despărțirea anterioară. Până la urmă “ce se poate întâmpla?”.

Au urmat seri în care ne-am tot văzut. Am început inclusiv să dorm la el. Mi-am dat repede seama că lucrurile nu merg spre ce îmi propusesem. Într-o seară îmi făcea masaj pe spate cum nu îmi făcuse nimeni niciodată (altă premieră) și m-a bușit plânsul de oftică. Mă îndrăgostisem. Era clar. Și nu îmi venea să cred că, pentru prima oară, nu aveam control. Nu îl puteam domina eu pe el cum eram obișnuită. Nu puteam fi în controlul propriilor sentimente. Nu mă puteam opri din a simți. I-am spus toate astea, iar el mi-a răspuns că lui nu-i e frică să simtă. Pentru că simțea. Simțeam amândoi și era totul foarte clar. Nu mai aveam ieșire și nici nu voiam să avem. Peste câteva săptămâni i-am spus că nu mă voi mai muta la București. Nu mai aveam de ce să fug din Ploiești și nici spre ce să mă îndrept acolo. Găsisem o pace pe care n-o cunoscusem niciodată în viața mea și pe care sufletul meu o căuta disperat. Când eram împreună simțeam cum ne închidem într-o bulă de liniște interioară, împlinire și adevăr. Tot ce era înafara noastră se dădea pe mut. Toate fricile, toate problemele de rezolvat, toți oamenii. Ne eram acasă într-un mod atât de real, atât de clar. Atât de puternic. Și nimic nu s-a schimbat de atunci în direcția asta.

Dragostea noastră a crescut odată cu noi, ne-am dezvoltat atât de mult împletindu-ne în cel mai ideal mod. Sufletele noastre se găsiseră. Legătura noastră venea parcă din altă lume, iar eu, revenind la emoțiile pe care le simțeam înainte să-l cunosc, sunt sigură că l-am manifestat. Energiile noastre s-au atras până ne-am întâlnit.

Noi doi trebuia să ne întâmplăm.

Acum Emilian nu mai consumă alcool de aproape trei ani și jumătate. Poartă helănci, cămăși, pantofi, îmbrăcându-se așa cum mi-ar fi plăcut să-l văd atunci când l-am așteptat să iasă din sală și mi-l imaginasem cu o helancă pe el asemeni bluzei mulate cu care își făcea antrenamentele. Împărtășindu-i asta atunci mi-a spus că nu ar suporta o helancă pe gât. Între timp și-a cumpărat singur și nu una. Toate schimbările au venit fără să încerc vreodată să îl schimb, fără să îi reproșez vreodată ceva, fără să mi le doresc. Intrasem asumată în relație odată ce mi-am dat seama că nu mai simt să mă mut la București. Schimbările noastre au venit pur și simplu, din evoluția noastră, fără ca vreodată să încercăm să ne schimbăm unul pe celălalt. Am crescut împreună în cel mai frumos fel posibil și s-a simțit dobânda compusă odată ce ne-am întâlnit. Dacă dezvoltarea noastră fusese ascendentă la un oarecare unghi pe o scară imaginară de când ieșisem din fostele relații toxice până ne cunoscusem, după ce ne-am întâmplat graficul a luat-o amețitor în sus, unghiul schimbându-se la multe grade cu plus.

Anul următor, în 2020 m-a cerut în căsătorie. În 2021 am făcut cununia civilă, pe 25 iunie. La finalul anului, în Decembrie, am rămas însărcinată cu Clara, lucru pe care ni-l doream enorm. În 2022 s-a născut prima noastră dragoste. În 2023 ne-am căsătorit religios și am făcut nunta, tot pe 25 iunie, iar în 2025 s-a născut a doua minune din viața noastră, Aris. Iar noi… 🥹 Noi ne iubim real.

Dacă aș putea pune în cuvinte ceea ce avem aș face-o, dar nu există nimic care să poată exprima liniștea, căldura, dragostea noastră. O dragoste cum niciunul dintre noi nu îndrăznea să viseze pentru că ne-am fost și ne suntem mai mult de-atât. O dragoste care ne transpune în ireal, atât de profundă și de conștientă. O dragoste pe care o citești în cărți și despre care ți se spune că nu există. Pentru că știm amândoi că lumea ne-ar crede cu greu dacă ne-am povesti cu totul.

Ne împletim atât de firesc. Ne suntem atât de multă lumină unul altuia. Ne suntem iubire. Ne suntem pace. Ne suntem acasă.

“Te iubesc. Real. Și atât de frumos și de complex cum am știut că te voi iubi atunci când vei exista dincolo de sufletul meu.” – asta i-am scris într-o scrisoare pe care a găsit-o în mașină la un an după primul nostru sărut. Astăzi, după aproape șapte ani de-atunci știu că sufletele noastre trebuiau să se găsească și în această viață. Era inevitabil.