A durat ceva până când Clara să înțeleagă ce înseamnă să plângi de fericire.

A avut multe momente când i-am făcut surprize, iar în momentul în care le-a descoperit a început să plângă foarte puternic și să spună că vrea să aruncăm surpriza respectivă la gunoi, pentru că ea nu și-o mai dorește.

Ultima dată când s-a întâmplat asta îmi aduc aminte că a fost atunci când a primit păpușa lucrată manual de Muguri de Dor, împreună cu rochița pentru ea, croită exact ca a păpușii pe care urma să o poarte la botezul fratelui ei. A venit acasă de la grădi, i-am spus că avem o surpriză pentru ea care o așteaptă în living pe canapea după ce se spală pe mâini, era foarte entuziasmată, iar când a văzut păpușa și rochia a început să plângă foarte tare, să nu vrea să se uite la niciuna dintre ele și să spună că vrea să le arunce. Apoi, după ce am ținut-o în brațe până s-a liniștit și nu am insistat cu privire la a proba rochia sau a se juca cu păpușa, după ceva timp s-a dus ea singură la ele, ne-a spus cât de frumoasă este păpușa, a luat-o în brațe și ne-a rugat să o îmbrăcăm cu rochia pentru a o proba. I-a plăcut foarte mult, confirmându-ne că, de fapt, surpriza a fost plăcută doar că nu a știut ea să traducă ce a simțit corpul ei.

Nu era prima dată când se întâmpla asta, s-a întâmplat, după cum am spus, cu multe alte lucruri pe care le-a primit fără să se aștepte și pentru care s-a bucurat atât de tare încât i-a venit să plângă, dar nu a știut să traducă ceea ce simte în interior și a crezut automat că plânsul înseamnă ceva rău.

Deşi amândoi, eu şi tatăl ei, am plâns de multe ori de fericire, de recunoştinţă de faţă cu ea, spunându-i ceea ce simţim şi explicându-i că e minunat să plângi de fericire, de absolut fiecare dată spunea că ea plânge doar când e supărată sau speriată și că nu va plânge niciodată de fericire. Nu putea înţelege cum pot lacrimile să transmită ceva frumos. Şi tocmai de aceea de câte ori a simţit să plângă pentru că emoţia ieşea din ea, bucurându-se real pentru ceva ce primeşte, pentru ceva ce-şi dorisese sau pentru ceva ce a surprins-o atât de plăcut, s-a speriat și a crezut că, de fapt, nu-i place. A fost de fiecare dată atât de confuză încât a interpretat plânsul așa cum credea ea că se poate manifesta, anume în momente neplăcute, încărcate negativ și a reacționat în consecință.

Când i-am găsit-o pe Tiana, prințesa pe care o căutasem atât de mult timp din seria figurinelor Bullyland, din care avea toate celelalte prințese, lipsindu-i doar aceasta, ne așteptam să reacționeze la fel. Să o vadă și deși și-o dorise extrem de mult și a așteptat momentul în care o vom găsi și o vom cumpăra, să vrea să o arunce plângând. Am pus-o pe mobilă printre celelalte prințese. “Le-am pus”, de fapt, pentru că am găsit ambele variante ale Tianei în ambele rochii. Le-am așezat printre toate celelalte prințese și nu i-am spus nimic când a ajuns acasă. Am așteptat, pur și simplu, să meargă să se joace cu ele și să le descopere pe cele noi printre cele vechi.

A văzut-o pe Tiana și, spre marea noastră surprindere, de data asta a recunoscut faptul că emoția pe care o simte este bucurie. A spus cu uimire “Ați găsit-o! Wow, mamii! Sunt amândouă! Ce frumoase sunt!”, le-a luat, le-a analizat, le-a integrat cu celelalte în jocul ei și asta a fost.

Așadar, iată, Clara a învățat cum să primească o surpriză care pentru ea este atât de plăcută încât o emoționează. Nu știu cum ar fi reacționat dacă i-ar fi dat lacrimile și ar fi început să plângă, dar în acel moment eu chiar am simțit că a înțeles ce înseamnă să fii surprins plăcut și să te lași să te bucuri, neconfundând emoțiile între ele.

Să plângi de fericire și de recunoștință mi se pare una dintre cele mai împlinitoare senzații pe care le poți avea în viața asta. Senzații pe care le-am trăit de multe ori uitându-mă la copiii mei, la soțul meu, la mine cu totul și la parcursul meu, la experiența nașterii atunci când eram în sala de travaliu întoarsă cu copiii în brațe, după ce i-am născut. Atunci când m-am simțit conectată cu Dumnezeu, atunci când am realizat anumite lucruri importante pentru mine, pentru noi, atunci când am atins anumite obiective pe care le simțeam mari, atunci când am simțit, la rândul meu, recunoștință din partea altora în ceea ce mă privește și în multe alte situații. Mă bucur că pot simți asta, mă bucur că pot recunoaște acest sentiment și că mă las să-l trăiesc fără să simt că nu am voie să plâng altfel decât de tristețe, furie, frustrare sau neputință. Și îmi doresc ca toată lumea să se lase să o facă. Începând cu copiii mei.