Clara îl lovește pe tatăl ei

Iar acum, că v-am atras atenția, mai stați puțin cu mine. E posibil ca acest text să vă elibereze și pe voi.

Clara are o relație specială cu tatăl ei. Tatăl ei mereu prezent. Cel mai bun tată pe care îl puteam alege pentru copiii mei. Sunt veșnic recunoscătoare drumului meu spre mine care m-a dus la “noi”.

Clara n-a lovit niciodată pe nimeni așa cum l-a lovit, de multe ori, chiar, pe tatăl ei. Totul a început când eu eram însărcinată cu Aris. Iar Clara a început să îl lovească atunci când se înfuria. La un moment dat. Nu știu exact când. Și episoadele au devenit din ce în ce mai dese. L-a lovit puternic, l-a mușcat, l-a zgâriat, l-a strâns, l-a rănit în repetate rânduri în momente de descărcare puternică ale emoțiilor pe care creierul ei încă nu le putea gestiona cu totul.

La un moment dat devenise frustrant. Mă înfuriam când vedeam cum reacționează. Nu înțelegeam de ce. Nu a văzut asta niciodată în casa noastră, grădinița unde merge lucrează cu valori ca ale noastre, iar copiii sunt foarte liniștiți, iar ea, la fel ca ei. I-am povestit Clarei cu fiecare ocazie despre violență, despre scoaterea sănătoasă a furiei, despre cum mâinile nu trebuie să lovească, despre cum ne gestionăm noi emoțiile grele, despre cum alegem să acționăm în conflicte, despre multe. Am citit cărți, am discutat situații văzute în parcuri, am povestit despre emoțiile ei și ale noastre. Dar, cumva, la un moment dat a început să-l lovească pe tatăl ei. Pe mine niciodată. Poate și pentru că mă proteja fiind și fratele ei în burtică. Sau poate doar pentru că mă simțea mai fragilă decât tatăl ei?

El a explicat, a ripostat spunând că nu acceptă să fie lovit de nimeni, a avut momente când a ales să plece atunci când ea continua să lovească. Eu, la rândul meu, ajunsesem să mă înfurii pe situație mai rău decât el. Nu înțelegeam. Nu știam cum să gestionăm. La un moment dat am stabilit împreună o consecință: dacă mai lovește nu vom mai merge la înghețata de duminică săptămâna respectivă. Își asumase și lovea în continuare, parcă și mai… asumată. Apoi am stabilit că fiecare lovitură va adăuga încă o săptămână fără înghețată. Și încă una și încă una. Și tot așa. Ea nu se oprea. Părea că nu e deranjată deloc. Ajunsese să aibă prima înghețată după ce eu aveam să nasc deja. Și mai erau câteva luni bune până atunci.

Până într-o zi în care Emilian și-a dat seama. Copiii își țin, în alte spații, emoțiile sub control. La grădiniță, de exemplu, cum de altfel spuneam mai devreme, sunt liniștiți. Sunt mai ponderați, mai echilibrați, mai raționali. Nu se vulnerabilizează cu totul. Vor să fie apreciați, să aparțină, să fie, poate, exemple. Acasă, însă, în acel “acasă” ideal se simt în siguranță. Atât de în siguranță încât pot descărca tot ce au acumulat pe parcursul zilei. Și explodează. Explodează cu persoanele lângă care se simt, exact, cel mai în siguranță. Iar eu cum eram însărcinată și Clara simțea nevoia să mă protejeze fizic mai mult, lovea în tatăl ei.

Tatăl ei puternic pe care ȘTIA că oricât l-ar lovi nu-l rănește atât de rău pe cât m-ar răni pe mine, pe un coleg sau pe un alt copil de la locul de joacă. Tati, cel mai puternic bărbat pe care îl știe orice copil. Tati al ei care o iubește necondiționat, orice ar face. Și pe care putea scoate tot pentru că brațele lui sunt CEL MAI SIGUR LOC DE PE PĂMÂNT. Care o sprijină să urce în copaci, să se cațere, să exploreze, care o prind, care o mângâie.

Auzisem asta de multe ori, dar în vârtejul de emoții nu puteam accesa ceea ce știam din atâtea spații de învățare. Iar în momentul în care a conștientizat ce se întâmplă perspectiva lui Emilian s-a schimbat brusc la 180°. Nu doar că a înțeles, ci a simțit cum totul se schimbă fundamental în interiorul lui. De atunci a așteptat să îl lovească, i-a spus cu calm și iubire că nu acceptă să îl lovească nimeni și nu a mai plecat. I-a prins blând mâinile mici și a întrebat-o dacă are nevoie de iubire. Uneori o lăsa să îl muște ca mai apoi să îi sară în brațe. În brațele tatălui ei: cel mai sigur loc de pe Pământ. Iar loviturile au început brusc să fie mai rare și mult mai puțin violente.

Am discutat cu soțul meu și ne-am dat seama că nu puteam cumula consecință peste consecință la nesfârșit și că Clara merită să primească încredere. Așa că duminica ne-am urcat toți în mașină și fără să îi spunem unde mergem am parcat la înghețată. Clara nu înțelegea ce se întâmplă și s-a oprit pe loc spunând confuză să ne intoarcem pentru că are o consecință (așa asumare ca în copilul ăsta n-am văzut în viața mea). Am rugat-o să ne așezăm puțin jos să discutăm și i-am spus că nu mai există nicio consecință. Avem încredere că a înțeles. I-au dat lacrimile și l-a îmbrățișat strâns pe Emilian. A fost unul dintre cele mai emoționante momente pe care le-am trăit. Am plâns atunci de recunoștință și eu și Emilian. Iubirea noastră, cât de minunată poate fi? Clara mamii…

Apoi s-a ridicat și a plecat, cu mersul ei specific, încrezător, spre înghețată. Era fericită.

De atunci loviturile n-au mai fost la ordinea… săptămânii cum deveniseră în perioada de care tocmai trecusem. Iar acum, de câte ori se întâmplă, o întrebăm dacă vrea în brațe. Dacă are nevoie de iubire. De cele mai multe ori acceptă. Cel mai recent episod a fost acum câteva seri. Furtunile ei sunt mult mai calme acum, dar se revarsă și asupra mea. Doar nu mai sunt însărcinată.

Dar ce privilegiu să fiu, împreună cu tatăl ei, cel mai sigur loc de pe Pământ pentru copilul meu. Să se simtă atât de în siguranță cu noi ne face să ne înclinăm în fața măreției capacității sufletelor noastre de a iubi de când copiii noștri ne-au ales pe noi. Educăm și nu încurajăm violența sub nicio formă. Dar ce privilegiu să le fim liniște și acasă. Acel fel de “acasă” pe care orice copil ar trebui să-l cunoască. Și ce privilegiu să reușim să privim dincolo de acțiunile copiilor noștri și să acționăm, la rândul nostru, nu ca acei copii răniți la rândul lor, ci ca părinții capabili să conțină un copil care abia începe să descopere lumea și pe el însuși. Nu, nu întotdeauna. Dar de cele mai multe ori. Ce privilegiu…