“Cum am putut să simt că abia aștept să terminăm asta? Oare cum am putut să îmi doresc atât de puternic să o înțarc? Oare cum am putut să simt că nu mai pot, că nu mai vreau, cum am putut să simt să o resping? Oare cum am putut să simt în contradicție cu toată iubirea și conexiunea pe care am avut-o împreună în alăptat? Cum am putut să nu îi mai suport mânuța pe un sân și gurița pe celalalt?”

Doamne, ce gânduri intime…

Asta scriam după ce trecusem de primul trimestru de sarcină în care îmi fusese atât de rău încât nu îmi mai găseam liniștea în alăptare și decisesem să încep procesul înțărcării. Mi se face pielea de găină și îmi dau lacrimile și acum când citesc.

Atunci mi-am dat seama cât putem judeca alte mame. Cum nimic din toate astea nu are legătură cu iubirea pentru pui, ci cu oboseala mamelor. Cu momentele de epuizare, cu stările de rău, cu prea mult pus pe umerii lor și prea puțin ajutor. Cu prea puțini bărbați în rolul de tată și cu și mai puțini atât de implicați cât poate și-ar dori, din cauza job-urilor. Cu copii care simt toate astea și se agață și mai mult de mamele lor cu frică să nu plece, să nu rămână singuri, să nu se termine. Iar mamele nu mai au resurse, simt că îi iubesc mai puțin și se simt cele mai vinovate pentru asta. Adevărul profund, este, însă, altul. Și mă simt recunoscătoare că l-am înțeles atunci, în momentele în care simțeam tot ce am scris mai sus și nu m-am blamat nicio secundă.

Când nu ești bine fizic, psihic, emoțional, când ești într-un moment jos din orice punct de vedere, nu ai cum să simți iubirea aceea imensă, pură, absolută, necondiționată. Ea este acolo, dar nu o simți. Când ești în supraviețuire creierul tău dă toate celelalte butoane mai încet pentru a te concentra pe ce e mai important: tu. TU, mamă, trebuie să fii bine pentru a putea da bine mai departe. Tu trebuie să te iubești pentru a putea da iubire reală mai departe (nu co

-dependența mascată în iubire, nu toată trauma tradusă de durerea ta în iubire, nimic din tot ce avem impresia că este iubire, dar nu este; ci iubirea reală, necondiționată de nimic).

Eu nu eram bine fizic, dar majoritatea mamelor au griji și dureri prea multe, lipsă de ajutor și susținere, timp prea puțin pentru ele și acționează, în consecință, răbufnesc, țipă și regretă. Din lipsă de liniște, nu din preaplin. Iubirea vine din preaplin. Din tot ce este în interiorul nostru.

Când în suflet sau în corp nu e echilibru, de unde să îl dai mai departe?