Din punct de vedere al libidoului și stărilor cu privire la acesta am trăit în această sarcină cele mai bizare emoții.

A fost o perioadă a contradicțiilor în care creierul îmi spunea ceva, corpul altceva. Creierul voia, își dorea, îi era atât de dor de noi, iar corpul spunea “chiar nu e cazul”. Nu mi s-a întâmplat niciodată să vreau atât de mult ceva cu mintea, iar corpul să nu reacționeze. Să fie una în gândire, total alta în simțire. Extrem de ciudat, de frustrant pentru mine și de interesant de analizat din exterior. Pentru că mi-am dat seama din nou că nu suntem decât niște mijloace prin care Universul își face treaba. N-am avut niciodată libido-ul atat de sus ca în cele trei luni de menstruație de când a revenit după alăptare până când am rămas din nou însărcinată și niciodată la fel de jos ca imediat după ce s-a întâmplat sarcina în pântecul meu. Mă gândeam cum ne manipulează natura pentru a-și atinge scopul de perpetuare a speciei și cam atât. De-asta când femeile ajung la menopauză libido-ul cade din cer și se duce 2000m sub nivelul mării. Nu mai e nevoie de el, practic. Bărbații, în schimb, îl au mult mai ridicat pe toată durata vieții pentru că natura nu știe de monogamie. Scopul nostru ca ființe pe acest pământ este să ne înmulțim, să lăsăm urmași pentru ca viața să meargă mai departe și după noi. Animale la bază, ca toate celelalte. E atât de simplu și firesc la nivel biologic. Oricum, să conștientizezi asta te face să revii puțin cu picioarele pe pământ și să îți dai seama că doar facem parte din ceva mult mai mare decât noi. O senzație asemănătoare cu cea în care urmăresc imagini din spațiu sau, și mai specific, video-uri de “Universe size comparison” – sunt mindblowing. Îți dai seama, de fapt, cum toate problemele noastre de aici, de pe pământ sunt… Nimic. Cum Pământul cu totul este nimic. Dar viața noastră este aici și acum și este minunat că o putem trăi.

Revenind la lucrurile mai lumești despre care am început să scriu mai sus, am avut un moment în care plângeam că nu aveam chef fizic de nimic și nu puteam să mă opresc din râs, în același timp, de motivul pentru care plâng. Foarte amuzant a fost. Am traversat o sarcină cu hormoni mulți, se pare. Mult mai mulți decât cea cu Clara. Am plâns mult din nimicuri, am simțit furie nejustificată și așa mai departe. Emilian mi-a fost sprijin de neclintit, ca de fiecărei dată, în orice situație. Nu puteam să îmi doresc un soț mai minunat decât el.

Fiecare sarcină e diferită, cum, de altfel, fiecare naștere la fel. Asta îmi tot repet inclusiv zilele astea de așteptare. Lucrurile se vor întâmpla exact cum trebuie să se întâmple. Controlul nu e la mine și am nevoie să mă bucur, ca până acum o săptămână (vezi postarea trecută) de proces și de faptul că suntem sănătoși toți, trăind totul cu recunoștință și curiozitate.

Încă puțin. 🤎