Este aproape 12 noaptea, iar eu tocmai am terminat o tură sănătoasă de plâns de mamă.

Am întrebat-o pe Clara înainte de somn când crede că va fi pregătită să renunțe la sânuțul de dimineață de la trezire, ultimul moment de alăptare pe care îl mai avem împreună până la înțărcare. Foarte senină mi-a spus că poate renunța când plecăm la munte. Adică POIMÂINE. Nu. Exclus. Am nevoie de pregătire. I-am spus asta și a trecut peste subiect. Apoi a început să cânte până aproape a adormit:

“Ne grăbim să creștem mari

Unde pleci, de ce dispari?

Mai stai!

Copilărie, păpădie.

Spune unde ești acum.

Poate te oprești din drum în zbor.”

De multe ori am lăcrimat pe melodia asta, una dintre cele trei pregătite pentru prima ei serbare de la grădi unde am plâns în continuu.

O ascultam pe întuneric, o mângâiam să adoarmă și plângeam. Mi-am amintit, cu o mână pe copilul meu de aproape trei ani și cu una pe burtica unde crește al doilea suflet care va veni în familia noastră, de timp. Mi-am amintit cum ieri parcă Clara era în burtică, cum am adus-o acasă, cum am trăit cu tot sufletul toate momentele cu ea care… s-au dus. Mi se pare nedrept cât de repede ne trec zilele, lunile, anii atunci când devenim părinți. Parcă niciodată n-au alergat așa. Parcă niciodată n-am simțit, ca acum, că-mi trece viața. Am avut un moment de conștientizare în care mi-am adus aminte de părinții și bunicii mei care mi-au spus de multe ori că nu știu când au trecut 30 ani, când am crescut, când n-am mai fost copil. Și chiar dacă are dreptate Emilian când îmi spune că am trăit împreună foarte prezenți anii de când a apărut Clara, eu parcă tot simt că nu i-am trăit destul. El spune mereu că, dacă se uită în spate nu i se pare puțin. Cum? Când eu nu știu unde s-a dus bebelușul meu?

Simt că ultimul sân, ultimul moment al conexiunii noastre astfel este singurul care mă mai leagă de ea bebeluș. Singurul care o mai ține puțin pe loc din goana asta de a crește mare. “Mami, vreau să cresc mare până la tavan!”. O să crești, puiul meu. Și cât de repede…

Nu a părut niciodată atât de real momentul ultimei alăptări și simt cum mi se scurge pământul de sub picioare. Simt că nu vreau să-i dau drumul. Știu că puiul meu e mare și independent de mine, așa cum mi-am dorit de la început să devină treptat. Dar, mamă care ai puiul mic și ți-e greu nopțile, o să treacă. O să treacă prea repede…

Mă uit la Clara cum adoarme singură fără ajutor de când am renunțat la sân seara și în timpul somnului, cum doarme toată noaptea și mi-e dor de momentele noastre de semi-trezire în care adormeam îmbrățișate în timp ce ea era la sân. Mi-e dor de mor. Măi, și cât doare. Doare timpul ăsta, fir-ar să fie.

Înainte să adoarmă m-a întrebat de ce am muci. I-am spus că plâng. M-a întrebat de ce. Am luat-o în brațe și i-am spus că o văd cum crește sub ochii mei și, deși de cele mai multe ori mă uit cu recunoștință la tot prezentul, uneori mai simt și tristețe pentru că prezentul devine trecut într-o clipă. Iar ea nu mai are grăsănelă de bebe, aproape că nu mai are nevoie de noi la masă, la toaletă, la duș, la îmbrăcat, nu mai suntem singurele ei repere, avem conversații atât de mature uneori și simt cum mi se scurge copilăria-i printre degete. S-a întors cu spatele. Eu am plâns mai departe. “Mami, de ce plângi în continuu? Hai să dormi.” Mami, e în regulă să plângi când simți. Plânsul ajută. Iar eu, acum, simt să plâng mult. S-a culcat.

Știți ce ne-a spus tot acum, la somn, înainte să vorbim de renunțarea la sân? Că ea vrea o consecință ca să nu mai luăm dulce de la Mina miercuri, cum avem obiceiul. Noi luăm dulce doar de acolo, o dată pe săptămână. Duminica luam înghețată, dar are o consecință pe care a tot împins-o și s-a prelungit, iar de vreo lună n-a mai mâncat jumătatea de cupă de înghețată de duminică. Azi a fost miercuri și după ce a mâncat partea ei de dulce s-a înfuriat pentru că mai voia. Așa că ne-a spus că nu vrea să mai luăm pentru că se înfurie și nu e ok. Că nu se simte bine când se înfurie așa. I-am spus că nu are nevoie de o consecință la un comportament negativ ca să aleagă să nu mai luăm dulce deloc, implicit să nu mai mănânce, ci putem decide că nu o vom mai face pur și simplu. A spus că da, vrea să nu mai luăm pentru că zahărul o face să vrea mai mult și o înfurie că nu primește. Așa că mai bine nu mai luăm. “Nu e sănătos.”. “Ce decizie înțeleaptă, Clara! Sigur, așa facem dacă așa consideri.”. Astea sunt conversațiile noastre cu Clara. Clara care nu, nu mai e un bebeluș la doi ani și 10 luni. Vai, aproape 11. Aproape trei ani… Iar eu, cu toate lacrimile și iubirea din lume, știu că nu pot schimba acest adevăr și nici opri timpul. Oricât mi-aș dori să o am în brațele mele puțin mai mult de o veșnicie.