Gogoașa (2 ani și 2 luni) are voie așa:

• 2 minute pe zi, dacă cere, pe telefonul meu sau al lui Emilian, cu telefonul blocat. Poate accesa camera sau tastatura. Cel mai des scrie numere pe ecran în minutele astea. Aceste două minute sunt introduse de vreo 2 săptămâni, înainte nu le avea;

• 5 minute pe zi la laptop-ul meu, la fel, dacă cere asta (are zile întregi în care nu cere). Accesul este doar la desktop. Practic își satisface dorința de a deschide laptop-ul – pentru că ne vede și pe noi lucrând la el – și atât. Mișcă degețelele pe touch pad și cel mai probabil deschide un folder sau dă un click dreapta;

• se poate uita dacă cere 10 secunde (numărate) la poza pe care tocmai i-am făcut-o/filmulețul după caz;

• mai rar de o dată la 2-3 luni se întâmplă să vorbim cu bunicii/nașii ei pe video call câteva minute.

Cum gestionăm?

Din ce crește, crește și dorința ei de a avea acces mai mult, și, în consecință, sunt mai dese momentele în care se simte furioasă atunci când îi spunem că timpul s-a scurs atunci când vine vorba de telefon. O lăsăm să își exprime furia îndrumând-o să o facă sănătos în cazul în care simte să (se) lovească, o întreb unde simte furia în corp, iar după ce trece episodul discutăm pe subiect reamintindu-i regula. O întreb dacă i-a plăcut senzația de după “consum” și o fac atentă din nou la corpul ei și la cum s-a simțit. Îi spun apoi că furia pe care i-o provoacă momentul în care e nevoită să ne dea înapoi telefonul este unul dintre motivele pentru care nu vrem să aibă acces la el. Este o senzație neplăcută, declanșată direct de limita impusă pentru că ecranul, chiar și în doze mici, dă dependență. Te prinde și creierul vrea din ce în ce mai mult, neputând, momentan, să spună singur “Stop!”.

De fiecare dată când avem de-a face cu un episod de furie o conținem, așteptăm să treacă și abia apoi discutăm. Cortexul prefrontal e deconectat în timpul unui astfel de episod, ca și în cazul adulților de altfel, lucru care împiedică o discuție rațională în acel moment. După ce corpul și mintea se liniștesc, iar călărețul revine în control, abia atunci omul este pregătit fiziologic să asculte și, mai apoi, să înțeleagă anumite argumente.

Revenind la ecrane, Clara ne vede foarte des cu telefoanele. Mai ales pe mine, eu lucrând constant pe telefon. Avea momente când le lua, ori pe al meu ori pe al lui Emilian, pe ascuns dacă le găsea pe undeva prin casă unde are acces și ajungea la tastatură de cele mai multe ori sau încearca să deblocheze ecranul cu amprenta ei, cum ne vedea pe noi că o facem. Când ne vedea că venim, erau două reacții: Ori punea telefonul la loc (cu sau fără îndemnul nostru) ori îl arunca pe jos pentru că știa că nu are voie la el și simțea nevoia să se exprime violent astfel. Din acest motiv, la fel cum am procedat cu dulciurile, am decis să nu mai aibă interdicție la telefoane (vezi primul punct de sus). Tocmai pentru a nu crea din el ceva de neatins, ceva extrem de dorit, o placere interzisă. Și a funcționat. Punându-i limita de două minute (fără nicio negociere în plus) au dispărut și crizele de furie atunci când e nevoită să ni-l dea. Fiind obișnuită cu planificarea în avans, atunci când o anunț că mai are 10 secunde, tastează numerele până ajunge la 0 și dă telefonul.

În același timp, are un “telefon” al ei, o carcasă goală de Crăciun, cu un ren căruia i-au căzut coarnele între timp. Se preface că vorbește la telefon, că face poze și ne arată, ștergând chiar camera înainte să se apuce de vreun selfie sau vreo poză. Tastează, dă mesaje, îl deblochează, îl ia cu ea prin casă sau umblă pe el la masă dacă ne vede și pe noi făcând asta (oglindă!).

Cu televizorul este simplu. Noi nu ne uităm la televizor. De doi ani și jumătate de când ne-am mutat am văzut un film de Crăciun acum două ierni, vreo 2 meciuri de fotbal (soțul meu) și pe David Popovici înotând la Jocurile Olimpice. Clara nu a văzut niciodată desene. Mint, erau pe un televizor la dentist o dată și a văzut ecranul în treacăt de la cabinet spre ieșire. Interacțiunea a fost de câteva secunde cât a văzut și a salutat personajele. Astfel nu cere televizor, tabletă, desene sau YouTube. Noi ascultăm muzică pe sistem și atât, iar jucăriile ei nu au ecrane. Când mergem în vizite la bunici sting televizoarele, lucru la care i-am rugat să aibă grijă de la început.

Nu știu când îi vom da acces la ecrane și cum vom face asta. Absolut nicăieri nu ne grăbim. Plus de asta, văzând reacțiile și după ce are telefonul 10 secunde cu o poză, după care urează furia, ne dăm seama cât de rău poate face expunerea copiilor oricât de scurtă ar fi ea. Și ne este cel mai bine fără ele.