Abia așteptam să îmi iau înghețată de la Milano și cozonac de la Mina după detox-ul proaspăt terminat! Și ăsta e un moment bun să vorbim puțin despre dulce, fir-ar el să fie.

Știți de ce ne e atât de greu să renunțăm la zahăr? Exact de-asta. Pentru că simțim că renunțăm la ceva. Nu îi conștientizăm realul efect negativ pe care îl are asupra sănătății noastre pe termen lung, mai ales că este prezent în aproape toate alimentele procesate = care nu sunt în starea lor brută – de ultraprocesate nici nu mai vorbesc (vă recomand să căutați episoadele despre zahăr din “Starea Sănătății” pe YouTube). Vedem zahărul ca pe o recompensă și privarea de el ca pe o pedeapsă.

De ce vorbesc doar de zahăr? Mâncarea proastă, alcoolul, tutunul sau orice viciu este la fel. “Merit!”. Am auzit un băiat în parc într-o plimbare cu Clara. Alerga și vorbea la telefon, spunând că diseară se duce să bea și a ieșit la alergat pentru a simți că merită să se îmbete.

Eu. Eu simt nevoia să mă recompensez cu ceva dulce după orice reușită sau, din contră, să mănânc zahăr după o zi grea pentru că, la fel, simt că merit asta. Creierul caută orice motiv să iși ia doza aia de dopamină. E drog. Mi-e foarte greu să mă țin de felul în care mi-am propus de mai bine de trei ani să îmi organizez zilele de dulce într-o lună. Să mănânc zahăr o dată pe săptămână îmi este FOARTE greu și nu mereu îmi iese. Cu toate că l-am eliminat complet din alimentația noastră înafară de momentele când îl consum asumat, nu în orice cumpăr ambalat de mâncare – știți că suntem extrem de atenți la etichete.

Asumat înseamnă când vreau eu să mananc zahăr. Și spun asta pentru că mâncăm zahăr zilnic din aproape orice cumpărăm din magazin și nu e în stare brută. Nu aveți idee cât zahăr este în tot ce cumpărăm din comerț! Și câte ingrediente. Ați citit vreodată eticheta unei tortilla, de exemplu? Eu am avut un șoc acum câteva săptămâni când am vrut să fac fajitas acasă. De multe ori, cele mai ieftine produse sunt cele mai curate – dar veriticați eticheta, nu mergeți doar după ideea asta de bază. Am găsit cele mai ieftine lipii și erau singurele care conțineau doar apă, făină și sare.

Zahărul din alimentele la care nu ne-am gândi că găsim zahăr este cel pe care nu îl luăm în calcul atunci când ne gândit la cât dulce mâncăm pe săptămână. Vă invit să luați o conservă, o pâine sau orice aveți prin casă ambalat și să citiți etichetele (zahărul este ascuns și în alte ingrediente precum dextroza, de exemplu). Zahărul este ieftin și conservă foarte bine, așa că este peste tot. E greu doar până identifici ce firmă produce fasole sau porumb la conservă fără zahăr, de exemplu. Apoi merg mai ușor cumpărăturile. De altfel, noi luăm alimente în stare cât mai brută și gătim noi acasă (fructe, legume, verdețuri, paste, orez, nuci, ouă, iaurt, ulei de măsline, pește – cam asta cumpărăm noi săptămânal).

Revenind la zahăr, îmi este extrem de greu pentru că, până să iau această decizie de a mânca o dată pe săptămână, mâncam ceva dulce zilnic (excluzând zahărul din alimentele despre care nu știam). Zilnic. Iar, ca la orice dependență, pentru că asta este, e suficientă o doză să mai vrei încă puțin apoi.

Ca să fac o paralelă, de-asta recompensele și pedepsele nu sunt bune în parenting. Copilul va simți că zahărul, în acest context, este un premiu pentru care trebuie să facă ceva bine să-l primească, iar privarea de el este consecința unui comportament greșit în general, nu? Sau există “zi de dulce nesănătos”. Înteleg limita, dar nu duce la a fi foarte râvnit avel dulce? E o opinie doar. Astfel, zahărul devine ceva extrem de important și valoros spre care copilul va tinde. Și-l va dori. Va face lucruri pentru el. Este ca ceva extraordinar la care ajunge cu greu și pe care “îl merită”. Îi aduce o așa mare plăcere, pe lângă boom-ul de dopamină, fiind asociat cu validarea, senzația de reușită și sentimentul că se face iubit pentru că e cuminte (nu ESTE, ci SE FACE doar, prin comportament, mulțumindu-i pe cei din jur).

Înțelegeți cât de greșit văd eu că este totul? Simțiți și voi cum vă recompensați cu lucruri care știți că nu vă fac bine, dar pe care simțiți că le meritați când și când? Ne este atât de naturală reacția asta pentru că așa am fost crescuți, dar noi, la rândul nostru, putem rupe lanțul și în această direcție, ca în multe altele, creând asocieri sănătoase cu alimentele pentru copiii noștri (iar siropul de agave, cel de arțar sau alți îndulcitori la modă acum nu sunt prea sănătoși, din păcate, făcând o paranteză – mierea, curmalele sau zahărul de cocos pot fi alternative în prăjiturile făcute acasă; sau cel mai bine, bananele).

Sunt conștientă că din ce în ce mai mulți părinți refuză să fie ignoranți și folosesc informațiile și studiile pe care le avem la dispoziție. Și mă bucură enorm să văd asta în jurul meu. Oameni mai deștepți ca noi au descoperit atât de multe despre sănătatea corpului și cea emoțională. Avem totul aici, acum, pentru noi, dar mai ales pentru copiii noștri.

Așadar, noi nu îi dăm Clarei dulce drept recompensă și nici nu o privăm de el întru totul. L-am introdus pe la un an și câteva luni, super treptat. Nu îi inducem despre zahăr nici o imagine de bau-bau, dar nici de ceva ce obține ca recompensă sau greu. Primește rar, dar ea nu simte asta pentru că nu avem o zi x de zahăr după care să aștepte cu nerăbdare. Mâncăm atunci când se nimerește. Și nu se nimerește prea des.

Noi nu ținem dulciuri în casă, asta cred că e important. Nu avem un dulap cu așa ceva, iar de câte ori noi mâncăm ceva dulce îi dăm și ei. Înțelege limitele și nu a exagerat niciodată până acum. Din înghețată ia câteva limbuțe și are un cornet gol al ei de fiecare dată. Plus că am observat că dacă are burtica plină de mâncare nu prea mai are loc și de dulce. Momentan, până crește stomacul ăla separat, special pentru desert, pe care îl avem toți.

Altfel, știți că luăm doar dulciuri artizanale sau le fac eu în casă. Ciocolată, bomboane sau prăjituri ambalate din magazin nu a mâncat niciodată și nici noi de multă multă vreme.