Unul dintre lucrurile pe care îmi doresc să o fac pe Clara să și le însușească atât de puternic încât să nu existe îndoială, frică, rușine sau ezitare este fermitatea cu care să spună “Nu!” atunci când cineva îi încalcă limitele, principiile, valorile, atunci când are nevoie să aleagă, atunci când simte să refuze din orice motiv. Vreau să știe și să fie convinsă că e dreptul ei să o facă.

Vor fi momente, de care mi-e teamă, în care copii din colectivul în care va fi vor încerca să o convingă sau să o oblige să calce peste ceea ce ea știe că e sănătos din orice punct de vedere ne-am putea gândi, momente în care persoane cu autoritate vor încerca să o convingă că a te supune umil este singura variantă, vor fi momente în care îi va fi invadat spațiul personal, momente când nu se va simți în siguranță sau confortabil, momente când va fi, poate, impinsă să facă lucruri pe care ea nu le consideră corecte. În astfel de momente, îmi doresc să aibă verticalitatea de a spune ferm “Nu!”, iar pentru asta lucrăm în două direcții:

1. O ascultăm de câte ori ne spune “Nu!” în contexte precum pupatul sau drăgălitul de orice fel, îi creăm spațiul de siguranță și îi încurajăm decizia refuzului atunci când vrea să facă singură lucruri precum spălatul la baie, îmbrăcatul/dezbrăcatul, mâncatul, urcatul scărilor, atunci când vrem să ne implicăm, dar ea vrea să facă singură un desen, să rezolve orice tip de activitate în joaca ei, să, să, să. Unde sunt limite și vorbim de disciplină – aia a noastră fermă cu blândețe, e altceva. Dar unde nu și unde s-ar putea încerca forțarea ei prin folosirea deficitului de putere sau încălcarea în orice fel a principiilor noastre, îmi doresc și o încurajez să spună ferm “Nu!”.

2. La rândul nostru și noi spunem ferm același “Nu!” atunci când ne spune să facem ceva ce noi nu vrem. Spre exemplu, când ea nu mai mănâncă, noi încă suntem la masă, iar ea ne cheamă să ne jucăm. Sau când nu vrem să mâncăm din ceva ce ne dă. Sau când avem reguli clare stabilite în prealabil în familia noastră. Puterea exemplului mi se pare importantă în absolut orice situație în care îți dorești un comportament demonstrat.

“Nu!” înseamnă “Nu!”. Și cel mai sănătos ar fi ca toți copiii (și nu numai) să fie convinși de asta. Să poată pune limite și să plece atunci când se încearcă a le fi încălcate. Să se simtă suficient de puternici să își mențină poziția, iar acasă să simtă siguranță astfel încât să povestească orice simte că nu e în regulă. Nu ne călcăm principiile nici între noi și o lăsăm pe Clara să participe la orice discuție s-a ivi, inclusiv în cele în care oricare dintre noi își susține punctul de vedere cu argumente proprii. E o linie fină între toate în îndrumarea unui viitor adult, dar ne putem, măcar, asigura că ceea ce trăiește acasă este ceea ce ne-ar plăcea să aleagă în viața din punctul de vedere al energiilor de care va simți să se înconjoare în relații care îi vor oglindi în mare măsură copilăria și relația cu noi.

I-am luat Clarei de curând o carte foarte faină, recomandată peste trei ani, dar aș fi luat-o lejer de la doi, care se numește fix “Nu!” înseamnă “Nu!”. Este de la editura Gama și, odată cu ea, am luat și “E corpul meu, eu decid!”, care poate ar merge la un doi ani +.

Nu putem controla deciziile pe care copiii noștri le vor lua în viață, încă de când intră în colectivitate. Nu putem controla nici acțiunile celorlalți copii cu care intră în contact. Dar ce putem face este să încercăm să le transmitem puilor noștri principii cât mai sănătoase și să le dăm exemplu de echilibru, iubire de sine și relații construite cu temelii solide, bazate pe încredere și respect, dragoste și înțelegere.