Rămăsesem cu povestea înțărcării Clarei la trecerea peste (de fapt “prin) cea mai grea perioadă: renunțarea la a avea sânul constant, ori de câte ori voia, la cele trei momente din zi alese împreună pentru asta.

Noaptea a continuat la fel până când s-a stabilizat cât de cât emoțional pe partea de zi. Așadar, noaptea adormea cu sânul, îl avea la dispoziție ca întotdeauna, oricând, dimineața trezindu-se cu el.

Până când am început să pregătim înțărcarea de noapte. Planul era să rămână cele atașări + una la culcare și una la trezire, de dimineață. Aici m-a ajutat, din nou, consultanța pe care am făcut-o cu Manuela Ilioiu și tehnicile pe care le-am învățat de la ea. I-am povestit despre ce se va întâmpla, despre faptul că va adormi cu sânul, se va trezi cu el, dar peste noapte va bea apă sau va mânca banană dacă simte nevoia și am făcut joc de rol cu jucăriile de pluș exact pe ce se va întâmpla noaptea. I-am povestit despre faptul că e posibil să îi fie greu, să se trezească plângând, să caute sânul, deși eu voi fi acolo, dar acoprită, despre cum, probabil, în somn nu va înțelege ce se întâmplă și va plânge mult etc., dar și cum, la fel de probabil, își va putea seta creierașul de pe-acum cu ce se va întâmpla, astfel încât să gestioneze totul foarte bine.

Ne-am făcut un ritual cu o săptămână înainte, pe care îl vedeți pe video, în care decoram împreună o foaie cu ziua în care am ajuns (de la 7 la 1 – ziua 1 reprezentând renunțarea la sânul de noapte), scriam “Pa-pa sânuț de noapte!”, o semnam împreună, iar Clara o rupea la final. A fost foarte încântată de proces, iar prima noapte fără sân a fost surprinzător de ușoară. A adormit cu sânul, s-a desprins și a dormit toată noaptea întins până dimineață, când l-a luat iar. Exact cum fusese planul. Chiar și fără apă sau banană. Următoarele nopți au existat 1-2 treziri în care cerea, îi spuneam că a renunțat și se culca la loc, dar atât. De atunci dormim întins.

Surprinza, însă, nu a fost neapărat asta, dat fiind faptul că am pregătit astfel înțărcarea de noapte, ci faptul că, în săptămâna în care am făcut obiceiul de seară cu foile, Clara a renunțat și la sânul de zi. Ușor, natural. Au fost câteva zile la rând când a sunat “alarma de sânuț” când eram în mașină, la drumuri spre/dinspre București, Câmpina la controlul pentru bebe, pe somnul ei de prânz etc. Astfel s-au amânat de la sine mesele. Practic ajungea să trebuiască să aibă între a doua și a treia, de exemplu, o oră, așa că, o întrebam dacă e ok să treacă direct la a treia și ea accepta așa. A coincis și cu începerea grădiniței, iar prima alarmă ar fi sunat cât era la grădi, așa că s-a scos și ea, de la sine. După câteva astfel de zile i-am spus Clarei cât de bine gestionează și i-am atras atenția asupra faptului că, real, chiar îi e ușor să stea fără sân și am întrebat-o dacă nu vrea să renunțe de tot pe zi. A fost de acord și, mânată inclusiv de sentimentele de competență și autonomie pe care încercam să i le subliniez în procesul ei, i-a fost ușor. Am apelat, ca întotdeauna, la motivația intrinsecă. Ea a simțit, cu fiecare masă scoasă, că mai crește puțin, că poate mai mult, că se reglează mai bine. Și a reușit. Așadar, odată cu înțărcarea de noapte a venit, la pachet, și înțărcarea de zi. Au rămas doar adormitul la sân și conectarea de dimineață, la fel.

Aici nu m-am grăbit. Eram abia la începutul celui de-al doilea trimestrul și am lăsat lucrurile să se așeze oricât am simțit. Timp era suficient. Îmi propusesem să existe 2-3 luni de la înțărcarea completă până la naștere, ca Clara să se acomodeze cu totul fără sân. Am decis cu ea la care sân să renunțe prima oară și l-a ales pe cel de culcare. Nu îmi amintește exact după cât timp s-a întâmplat, dar, după 2-3 nopți a învățat că poate adormi și fără el și a fost în regulă. Clara nu este un copil pe care să “îl adorm”. Ea adoarme singură. Pur și simplu mă ia în brațe sau chiar se întoarce cu spatele și adoarme. Uneori îi ia mai mult decât nouă și mă trezesc din nenumăratele ațipiri auzind-o cum se joacă întinsă în pat cu Țup sau cum se preface că vorbește în șoaptă cu colegele ei de la grădi. Nu mă las să adorm complet până nu adoarme ea, dar nici nu are nevoie să contribui eu activ la adormirea ei. Chiar și la grădi, educatoarele au observat că nu reușește să adoarmă cu ele lângă, ci singură. Așadar, rămăsesem doar cu sânul de conectare după trezirea de dimineață.

Era final de Iulie, așadar se încheia în curând a 6-a lună de sarcină când i-am propus să renunțe de tot la sânuț. A spus ca vrea să facă asta când ajungem la munte, pentru că urmau trei nopți petrecute la o căsuță din Fundata, dar ajunsă acolo, seara, vorbind despre următoarea dimineață, nu i s-a mai părut o idee prea bună. Și totuși, aceea a fost prima dimineață fără sân. Ea cred că știa că poate și s-a ridicat din pat direct, cerând ovăz. A doua dimineață la fel. A fost fără sân, cu toate că, discutând, spunea că încă nu a renunțat de tot. În a treia dimineață, înainte de plecare, i-a fost rău, s-a trezit cu stare de vomă și a luat sânul înainte să coboare din pat. Acasă a continuat cu ideea că nu a renunțat complet, dar l-a rărit singură ajungând să îl ia doar în diminețile de weekend când nu mergea la grădi. A decis singură că atunci când va ajunge acasă noul căruț al lui A. va renunța complet la sânuț, lucru care s-a întâmplat pe 13 August. A fost foarte entuziasmată când a venit căruțul tocmai pentru că știa că “mai crește puțin”. Pentru ea, renunțarea la sân a fost ceva mare și s-a simțit extrem de mândră de ea că a reușit să gestioneze astfel.

Așadar, am alăptat-o pe Clara 3 ani fără 19 zile, iar parcursul a fost minunat. Inclusiv cel al înțărcării, atât de greu la început. Clara a mai avut de-atunci momente când a încercat, în glumă, să ceară sânul, dar imediat râdeam împreună și știa care este situația actuală. A fost mereu conștientă de ce face laptele, de felul în care a ajutat-o până într-un punct să se hrănească și să se hidrateze, iar apoi să se regleze emoțional la fel cum va face și pentru bebe A. până când va fi suficient de mare încât să poată să o facă altfel.

A mai existat un singur episod venit în somn, cred că din străfundurile subconștientului ei, în care, într-o dimineață acum vreo două-trei săptămâni a avut un tantrum. În somn. O oră și aproape jumătate a urlat în continuu că vrea sânuț (pentru că “plâns” nu îl pot numi), a tras de tricoul meu, s-a trântit furioasă în pat până s-a liniștit. Repet. În somn. Nu am reușit să o trezim, iar după ce s-a terminat și s-a trezit nu își aducea aminte ce s-a întâmplat. Cel puțin asta ne-a spus. Cred că a fost ultima strigare a subconștientului, ultimele emoții care trebuiau scoase, ultimele lacrimi plânse după ce a fost atât de mult timp liniște pentru ea: sânul. Am stat amândoi lângă ea ca în primul tantrum, la fel de greu, așteptând, oferind spațiu, siguranță și iubire. A fost ca un ciclu încheiat în oglindă.

Acum, uitându-mă în spate, aș spune tuturor mamelor care, la fel ca mine, se întreabă “Cum, CUM copilul meu, atât de conectat cu sânul dintotdeauna, practic, va putea vreodată să fie fără el?”. Ei bine, va putea. Se va adapta, va înțelege, va integra. Este nevoie, da, de timp și multă prezență din partea noastră. De răbdare și iubire, de însoțire în proces, de conținere a emoțiilor. Dar va putea. Iubirea voastră se va transforma, iar puiul va fi atât de câștigat în dezvoltarea inteligenței emoționale la finalul acestei călătorii grele.